ICCJ. Decizia nr. 4410/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4410/2011
Dosar nr. 5404/117/2009
Şedinţa publică de la 28 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 372/2010 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Parohia Bisericii Unite Greco-Catolică T.P., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Bisericeşti aparţinând cultelor Religioase din România şi cu pârâta Parohia Bisericii Ortodoxe Române T.P. şi în consecinţă, a dispus anularea deciziilor nr. X1 din 20 august 2009, nr. X2 din 20 august 2009 şi nr. X3 din 20 august 2009 emise de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, a dispus restituirea către reclamantă a imobilelor înscrise în CF Y1 Poiana A+2 nr. top Z1, Z2, Z3 cu destinaţia de casă parohială, curte şi grădină, nr. top Z4 cu destinaţia de casă din lemn şi curte, nr. top Z5 cu destinaţia grădină, nr. top Z6 având destinaţia cimitir şi a imobilului înscris în CF Y2 Poiana sub A+1, Z7 şi nr. Z8 şi a obligat pârâta Comisia Specială de Retrocedare să plătească reclamantei suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat Comisiei Speciale de Retrocedare, retrocedarea unor bunuri bisericeşti, imobile situate în T., având destinaţia de casă şi grădină (cererea nr. W1 din 27 februarie 2003), imobil loc de casă şi grădină (cererea nr. W2 din 27 februarie 2003), cimitir (cererea nr. W3 din 27 februarie 2003), imobil grădină (cererea nr. W4 din 27 februarie 2003), anexând acestor cereri acte justificative din care reiese că aceste imobile au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română din P., iar anterior preluării, conform situaţiei juridice şi locative emise de Primăria T., imobilele au aparţinut reclamantei.
Prin deciziile nr. X1 din 20 august 2009, nr. nr. X2 din 20 august 2009 şi nr. nr. X3 din 20 august 2009, s-a respins cererea de retrocedare formulată, cu motivarea că imobilele nu pot fi restituite, deoarece se află în proprietatea tabulară a Parohiei Ortodoxe Române şi nu în proprietatea unor persoane juridice.
Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 „imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv cu sau fără titlu de Statul Român, organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada martie 1945–22 decembrie 1989… aflate în proprietatea statului, a unor persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari în condiţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă”.
O.U.G. nr. 94/2000 reglementează modalităţile de restituire a imobilelor aparţinând cultelor religioase.
Instanţa de fond a apreciat că este fără echivoc că imobilele au trecut în proprietatea unei persoane juridice, astfel că intră sub incidenţa acestui text de lege.
De asemenea, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Soluţia de admitere a cererii se impune, a considerat judecătorul fondului, şi din perspectiva faptului că, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, a rezultat că, în fapt, imobilele respective sunt folosite de Biserica Greco-Catolică P.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta Comisia Specială de Retrocedare a fost obligată să plătească reclamantei suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Bisericeşti a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie , în temeiul art. 304 pct. 9 şi 3041 din C. proc. civ.
În motivarea recursului, autoritatea pârâtă arată că instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Din analiza textului amintit, susţine recurenta, reiese în mod clar faptul că imobilele care în prezent se află în proprietatea unor persoane fizice sau persoane juridice de drept privat, altele decât cele prevăzute la art. 2 din ordonanţă, nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, cu excepţia situaţiei prevăzute în art. 6 alin. (1).
În speţa de faţă, imobilele în discuţie sunt în prezent proprietatea Parohiei Ortodoxe Române T.P., persoană juridică de drept privat, potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 11/08.01.2007.
Diferenţa între ceea ce a reţinut prima instanţa şi prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, element esenţial în soluţionarea acestui litigiu, este aceea că instanţa de fond s-a limitat la constatarea faptului că Parohia Ortodoxă P. este doar o persoană juridică fără a clarifica acest aspect în sensul că este vorba despre o persoană juridică de drept privat şi nu o persoană juridică de drept public.
Prevederile art. 1 alin. (1) din ordonanţă consfinţesc principiul asigurării stabilităţii circuitului civil, care este o nevoie de ordin general, social şi prin care se respectă dreptul de proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice de drept privat.
În atare situaţii, subliniază recurenta, atunci când bunul se află în proprietatea unor persoane fizice sau persoane juridice de drept privat, altele decât cele prevăzute în art. 2, soluţia este de respingere a cererilor de restituire a bunurilor, statul neavând posibilitatea legală de a dispune de bunul altuia, iar orice ingerinţă din partea acestuia ar fi vădit neconstituţională.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a dispus restituirea imobilelor identificate ca fiind înscrise în CF nr. Y1 a localităţii Poiana, nr. top. Z6, respectiv în C.F. nr. Y2 a localităţii P., nr. top. Z8, nesocotind dispoziţiile din legile speciale de retrocedare, care stabilesc procedura administrativă de soluţionare a cererilor de retrocedare.
Astfel, instituţia recurentă consideră că prima instanţă nu a luat în considerare dispoziţiile din legile speciale de retrocedare care stabilesc obligativitatea parcurgerii procedurii administrative speciale, ceea ce nu conduce la privarea unei persoane de accesul liber la o instanţă, pentru că, împotriva dispoziţiei sau a deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă.
3. Soluţia instanţei de recurs
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele expuse în continuare.
Reclamanta a solicitat restituirea, de către Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, a unui imobil având destinaţie de casă parohială a preotului greco-catolic.
Prin urmare, obiectul litigiului îl constituie un imobil cu destinaţie de casă parohială care a aparţinut Parohiei Greco-Catolice şi care, după preluarea imobilului de către statul român, a trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe, fiind înscris acest drept în cartea funciară.
Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română a făcut obiectul de reglementare al Decretului-lege nr. 126/1990 unde, în art. 3, s-a prevăzut că problema acestora va fi soluţionată de o Comisie mixtă, formată din reprezentanţii celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004, iar prin Legea nr. 182/2005 de aprobare a O.G. nr. 64/2004, s-a stabilit întreaga procedură ce urmează a fi parcursă, cu instituirea unor termene, dar şi posibilitatea recurgerii la acţiunea de drept comun (atunci când comisia nu se întruneşte, când nu se ajunge la nici un rezultat ori decizia nemulţumeşte una din părţi), iar competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a fost conferită tribunalelor.
Prin instituirea acestei proceduri, în cazul lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, s-a încercat asigurarea unei căi amiabile de soluţionare a neînţelegerilor, dar şi o modalitate concretă de asigurare a accesului la justiţie.
Fiind instituită o procedură specială pentru casele parohiale ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice, nu pot fi aplicate dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 ce reprezintă dreptul comun în materia restituirii imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase, ci numai cele prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990 cu modificările ulterioare.
Imobilele care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 sunt circumstanţiate în art. 1 alin. (1) din acest act normativ, ele reprezentând „imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului sau a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute de art. 2 din ordonanţă (...)".
Aşadar, potrivit textului de lege citat, fac obiectul O.U.G., imobilele aflate în prezent în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, respectiv regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, respectiv minoritar pentru situaţiile prevăzute la alin. (5) din art. 2.
Din analiza textului amintit, reiese în mod clar faptul că imobilele care în prezent se află în proprietatea unor persoane fizice sau persoane juridice de drept altele decât cele prevăzute la art. 2 din ordonanţă, nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000. cu excepţia situaţiei prevăzute în art. 6 alin. (1).
Potrivit art. 6 alin. (1), imobilele care au fost înstrăinate legal de către statul român după data de 22 decembrie 1989 fac obiectul ordonanţei, pentru această situaţie legiuitorul prevăzând posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent.
În speţa de faţă, imobilele în discuţie sunt în prezent proprietatea Parohiei Ortodoxe Române T.P., persoană juridică de drept privat, potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 11/08.01.2007.
Cu strictă referire la dobândirea personalităţii juridice a cultelor religioase, trebuie amintit faptul că reglementarea aplicabilă în domeniu a fost dată de Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, aplicabil până în data de 11 ianuarie 2007, când a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006, care a intrat în vigoare la acea dată.
Potrivit art. 28 din decretul amintit, cultele religioase sunt persoane juridice. Personalitatea juridică este, totodată, recunoscută şi componentelor locale ale cultelor religioase, precum şi aşezămintelor, asociaţiilor, ordinelor şi congregaţiilor prevăzute în statutele de organizare a cultelor religioase dacă aceste structuri s-au conformat condiţiilor prevăzute de legea persoanelor juridice (la acea vreme, Legea nr. 21/1924 privitoare la persoanele juridice).
Bunurile dobândite de cultele religioase fac obiectul proprietăţii private a acestora şi urmează a fi puse în valoare potrivit dispoziţiilor cuprinse în statutul acestora.
În concret, reclamanta a solicitat Comisiei Speciale de Retrocedare prin cererea înregistrată cu nr. 5Z46 din 27 februarie 2003, retrocedarea imobilului înscris în C.F. nr. Y1 a localităţii Poiana, nr. top. Z6.
În aplicarea dispoziţiilor prevăzute în pct. 4 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 (aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată prin H.G.1094/2005), cererea nr. W5 din 27 februarie 2003 a fost redirecţionată împreună cu dosarul aferent Comisiei comunale Poiana pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, judeţul Cluj, având în vedere faptul că obiectul acesteia privea un teren situat în extravilan, iar competenţa de soluţionare aparţine în acest caz comisiilor locale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, Înalta Curte reţine că instanţa de fond nu a luat în considerare dispoziţiile din legile speciale de retrocedare care stabilesc obligativitatea parcurgerii procedurii administrative speciale, ceea ce nu conduce la privarea unei persoane de accesul liber la o instanţă, pentru că, împotriva dispoziţiei sau a deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă.
Astfel fiind, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilelor înscrise în C.F. Y1 Poiana A+2 nr. top Z1, Z2, Z3 cu destinaţia de casă parohială, curte şi grădină, nr. top Z4 cu destinaţia casă din lemn şi curte, nr. top Z5 cu destinaţia grădină, nr. top Z6 având destinaţia cimitir şi a imobilului înscris în C.F. Y2 Poiana sub A+1, Z7 şi nr. Z8.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Bisericeşti împotriva sentinţei civile nr. 372/2010 din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilelor înscrise în C.F. Y1 Poiana A+2 Nr. top Z1, Z2, Z3 cu destinaţia de casă parohială, curte şi grădină, Nr. top Z4 cu destinaţia casă din lemn şi curte, Nr. top Z5 cu destinaţia grădină, Nr. top Z6 având destinaţia cimitir şi a imobilului înscris în C.F. Y2 Poiana sub A+1, Z7 şi Nr. Z8.
Menţine restul dispoziţiunilor sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4407/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4414/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
