ICCJ. Decizia nr. 4414/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4414/20 11
Dosar nr. 224/33/2011
Şedinţa publică de la 28 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 238/2011 pronunţată la data de 13 aprilie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 30, art. 31 şi art. 35 din ordinul nr. 617/2007, formulată de reclamantul P.M.S. în contradictoriu cu C.A.S. a judeţului Cluj şi Preşedintele C.N.A.S.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 215 şi 216 din Legea nr. 95/2006, art. 32 C. proc. fisc. şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 86/2003, prevederea din art. 1 alin. (3) din ordinul nr. 617/2007 emis de Preşedintele C.N.A.S., conform căreia „Colectarea contribuţiilor de la persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se realizează de către A.N.A.F. se face în contul unic deschis pe seama C.N.A.S., prin C.A.S.”, nu adaugă la lege.
Reglementarea cuprinsă în art. 215 şi art. 216 din Legea nr. 95/2006, precum şi art. 32 C. proc. fisc., stabileşte că doar în ipoteza în care este vorba de o creanţă fiscală ce se cuvine bugetului general consolidat şi dată în competenţa de administrare a A.N.A.F. şi a unităţilor teritoriale, aceste creanţe se administrează de către aceste organe iar preşedintele A.N.A.F. emite instrucţiuni în condiţiile legii, în celelalte situaţii, constituirea, gestionarea fondurilor, se realizează potrivit legii, în cauza de faţă de către C.N.A.S. prin C.A.S. în raport de cele conferite de acte normative chiar anterioare.
Pe de altă parte, reţine instanţa de fond, potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 86/2003, începând cu 1 ianuarie 2004 activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea, soluţionarea contestaţiilor pentru contribuţiile datorate de persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajator, a fost dacă în competenţa A.N.A.F. iar pentru persoanele fizice care nu au calitatea de angajat, asigurat pe bază de declaraţie sau contract de asigurare, activitatea de colectare a contribuţiilor a rămas în sarcina C.N.A.S.
Ulterior, reţine prima instanţă, s-a încheiat între C.N.A.S. şi A.N.A.F. protocolul din 26 octombrie 2000 în baza căruia s-a transmis în sarcina C.N.A.S. atribuţiile legate de stabilirea creanţelor în domeniu şi executarea silită.
Cât priveşte nelegalitatea art. 35 alin. (2) din ordinul nr. 617/2003, invocate de reclamant, instanţa de fond a reţinut că nici prevederea acestuia în sensul că „Titlul de creanţă prevăzut în alin. (1) devine titlu executoriu la data la care creanţa bugetară este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege”, nu adaugă la lege.
Prevederile din Legea nr. 95/2006 cuprinse în art. 215 şi art. 216, art. 208 şi art. 209 precum şi art. 261 alin. (2) C. proc. fisc. şi art. 141 alin. (1) C. proc. fisc., statuează în mod clar că în vederea constituirii, gestionării fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, casele de asigurări de sănătate au competenţa de a recurge la executarea silită, această activitate incluzând atât activitatea de stabilire a titlurilor de creanţă prin emiterea deciziei de impunere cât şi executarea deciziei în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, aşa încât reţine prima instanţă, statuarea din ordin, art. 35 prin care se conferă posibilitatea C.N.A.S., C.A.S. de a emite decizia de colectare a contribuţiilor nu adaugă la lege.
Cu privire la art. 30 alin. (1) din ordinul nr. 617/2007, care stabileşte că se datorează contribuţii la asigurările de sănătate atât pentru perioada în care s-au realizat venituri impozabile cât şi contribuţia lunară, precum şi majorările de întârziere prevăzute la art. 28 sau după caz, obligaţii fiscale accesorii, cât şi pentru perioada în care nu au fost realizate venituri impozabile pe o perioadă mai mare de 6 luni, instanţa de fond a reţinut că şi acesta este în concordanţă cu dispoziţiile art. 259 din Legea nr. 95/2006, articol ce stabileşte obligativitatea pentru persoana care are obligaţia de a se asigura şi nu poate dovedi plata contribuţiei de a achita aceste contribuţii şi obligaţiile accesorii şi pentru perioada în care nu au fost realizate venituri pe o perioadă mai mare de 6 luni.
În fine, reţine prima instanţă că nici dispoziţiile art. 31 din ordin nu sunt nelegale, acestea fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 259 alin. (8) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora termenele de prescripţie privind obligaţiile fiscale se calculează începând cu data primei solicitări de acordare a serviciilor medicale, la notificarea caselor de asigurări de sănătate sau la solicitarea persoanelor în vederea dobândirii calităţii de asigurat, după caz.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Criticile aduse sentinţei de către recurentul-reclamant subsumate motivului de recurs invocat sunt următoarele:
- în mod eronat instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din ordinul nr. 617/2007 emis de Preşedintele C.N.A.S., nu adaugă la lege.
Prin faptul că atributul de colectare a contribuţiilor este dat în competenţa C.A.S. se adaugă la lege, deoarece noţiunea de colectare include şi acţiunea de emitere a titlurilor de creanţă care devin titluri executorii, atribuţie care este stabilită de O.G. nr. 92/2003, C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, doar în sarcina organelor fiscale.
- greşit a stabilit instanţa de fond că art. 35 din Normele metodologice cuprinse în ordinul nr. 617/2007 nu adaugă la lege, în speţă, la dispoziţiile art. 215, art. 216 din Legea nr. 95/2006 şi la art. 81 şi art. 84 alin. (4) C. proc. fisc.
În situaţia în care legea abilitează pe intimata-pârâtă să procedeze numai la luarea măsurilor de executare silită, emiterea titlurilor de creanţă în condiţiile prevăzute de ordin, în mod evident adaugă la lege.
Intimata-pârâtă fiind doar un organ execuţional, nu are abilitarea şi competenţa legală de a emite decizii de impunere cu valoare fiscală de titlu de creanţă privind contribuţiile la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.
- susţinerile instanţei de fond cu privire la legalitatea art. 30 din ordin sunt eronate, fiind cert că ele adaugă la lege, întrucât stabileşte perioada pentru care se datorează contribuţii la asigurările de sănătate, într-o modalitate nereglementată de Legea nr. 95/2006, adică atât pentru perioada în care s-au realizat venituri impozabile, cât şi contribuţia lunară, precum şi majorările de întârziere prevăzute la art. 28 sau, după caz, obligaţiile fiscale accesorii, pentru perioada în care nu au fost realizate venituri impozabile pe o perioadă mai mare de 6 luni, art. 259 alin. (8) din Legea nr. 95/2006 având o cu totul altă reglementare.
- contrar celor reţinute de instanţa de fond, susţine recurentul-reclamant, art. 31 din ordin adaugă şi el la lege, întrucât stabileşte date de începere a curgerii termenelor de prescripţie diferite, în funcţie de acţiunea sau inacţiunea vreunei persoane sau instituţii, contrar dispoziţiilor art. 91 alin. (2) C. proc. civ.;
- motivarea sentinţei este deficitară, din considerente nerezultând cu claritate argumentele pentru care prima instanţă a considerat a fi legale dispoziţiile din ordin ce au făcut obiectul excepţiei de nelegalitate, ba mai mult rezultă că s-a făcut o confuzie între titlul de creanţă şi titlul executoriu;
- cât priveşte protocolul cu din 26 octombrie 2000, recurentul-reclamant critică sentinţa sub aspectul faptului că instanţa a reţinut în mod nelegal că în baza acestui protocol „s-a transmis în sarcina C.N.A.S. atribuţii legate de stabilirea creanţelor în acest domeniu şi executarea silită”, aceste atribuţii neputând fi transmise decât prin lege şi nu printr-un protocol, ori prin lege ele sunt date în sarcina A.N.A.F.;
- prin textele normative introduse prin ordinul nr. 617/2007 pârâta-intimată a încălcat principiul certitudinii impunerii, astfel cum este reglementat de art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003, C. fisc.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii excepţiei invocate cu privire la dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 30, art. 31 şi art. 35 din ordinul nr. 617/2007 emis de Preşedintele C.N.A.S.
Intimatele C.N.A.S. şi C.A.S. a judeţului Cluj au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca legală şi temeinică.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins potrivit considerentelor ce urmează:
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, este nejustificată cererea recurentului-reclamant potrivit căreia art. 1 alin. (3) şi art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 adaugă la lege, atributul de colectare a contribuţiilor la F.N.U.A. SA fiind dat chiar prin lege în competenţa caselor de asigurări.
Potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, aprobată prin Legea nr. 609/2003 „începând cu 1 ianuarie 2004, activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea şi soluţionarea contestaţiilor pentru contribuţia de asigurări sociale de sănătate, precum şi alte contribuţii datorate de persoanele juridice şi persoanele fizice care au calitate de angajator sau entităţile asimilate angajatorului, a fost dată în competenţa Ministerului Finanţelor Publice, şi unităţile sale subordonate, care au şi calitate de creditor bugetar”.
Or, la aceeaşi dată, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) al ordonanţei, „pentru persoanele fizice care nu au calitatea de angajat, asigurate pe bază de declaraţie sau contract de asigurare la sistemele de asigurări sociale, activitatea de colectare a contribuţiilor a rămas în sarcina C.N.A.S. prin C.A.S.”.
Recurentul-reclamant susţine că activitatea de colectare care include şi acţiunea de emitere a titlurilor de creanţă, care la rândul lor devin titluri executorii este stabilită prin O.G. nr. 92/2003, C. proc. fisc., în exclusivitate în sarcina organelor fiscale.
Prin prevederile sale, C. proc. fisc. art. 110 alin. (2) Titlul VIII, Colectarea creanţelor fiscale, menţionează într-adevăr că această activitate se realizează în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu, iar Normele metodologice de aplicare a C. proc. fisc. atunci când definesc noţiunea de titlu de creanţă fiscală, arată că printre titlurile ce întrunesc aceste condiţii se numără şi decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii.
Art. 209 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că „constituirea fondului se face din contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate, suportate de asiguraţi, de persoanele fizice şi juridice care angajează personal salariat, din subvenţii de la bugetul de stat, precum şi din alte surse, donaţii, sponsorizări, dobânzi, exploatarea patrimoniului C.N.A.S. şi al caselor de asigurări de sănătate, potrivit legii”.
Gestionarea fondului se face în condiţiile legii, prin C.N.A.S., prin casele de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti.
În cazul neachitării la termen, potrivit art. 216 din Legea nr. 95/2006 a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de A.N.A.F., C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere, în condiţiile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Prin art. 261 alin. (2) din aceeaşi lege, se stabileşte că C.N.A.S. aprobă norme privind desfăşurarea activităţii de executare silită a creanţelor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se face de A.N.A.F., alin. (4) al aceluiaşi articol statuând că în cazul neachitării în termen a contribuţiilor datorate, aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate şi a majorărilor de întârziere se realizează potrivit O.G. nr. 92/2003.
Se înţelege, astfel cum corect reţine instanţa de fond, că activitatea de executare silită, dată în competenţa caselor de asigurări de sănătate, include şi activitatea de stabilire a titlurilor de creanţă prin emiterea deciziei de impunere.
De altfel, şi dispoziţiile din art. 261 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 care arată că persoanele prevăzute la art. 257 şi art. 258 din lege, au obligaţia de a pune la dispoziţia organelor de control ale A.N.A.F. sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative şi actele necesare, în sprijinul soluţiei de legalitate a actelor contestate, actele şi documentele justificative fiind necesare tocmai pentru stabilirea obligaţiilor la fond.
Or, stabilirea obligaţiilor la fond, astfel cum s-a arătat nu se poate face decât prin emiterea unui act care constituie titlu de creanţă şi care nu poate fi decât decizie de impunere.
Trebuie precizat că prin decizia nr. 3878 din 27 septembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a ajuns la aceeaşi concluzie a legalităţii prevederilor art. 35 din ordinul preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2006, statuând că acestea nu depăşesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006, în executarea căreia a fost emis şi nu contravin legii, în condiţiile în care, strict cu privire la obligaţiile de plată către F.N.U.A. SA, în cadrul competenţelor atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silită, sunt incluse şi cele de emitere a titlurilor executorii, în condiţiile şi cu respectarea dispoziţiilor O.G. nr. 92/2003.
Cât priveşte nelegalitatea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din acelaşi ordin, susţinută în continuare prin motivele de recurs formulate de către recurentul-reclamant, instanţa de control judiciar constată că şi această critică este nefondată.
Recurentul-reclamant susţine că art. 30 alin. (1) adaugă la lege pentru că stabileşte perioada pentru care se datorează contribuţii la asigurările de sănătate într-o modalitate nereglementată de Legea nr. 95/2006, adică atât pentru perioada în care s-au realizat venituri impozabile, cât şi contribuţia legală lunară, precum şi majorările de întârziere prevăzute la art. 28 sau, după caz, obligaţiile fiscale accesorii pentru perioada în care nu au fost realizate venituri impozabile pe o perioadă mai mare de 6 luni.
Or, art. 259 alin. (7) lit. c) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prevede că: „persoanele care au obligaţia de a se asigura şi nu pot dovedi plata contribuţiei sunt obligate pentru a obţine calitatea de asigurat să achite atât contribuţia legală lunară şi obligaţiile fiscale accesorii prevăzute pentru perioada în care au realizat venituri impozabile, cât şi contribuţia legală lunară şi majorările de întârziere, după caz, pentru perioada în care nu au fost realizate venituri impozabile pe o perioadă mai mare de 6 luni.
Alin. (8) din art. 259 din Legea nr. 95/2006, invocat de recurentul-reclamant se referă la un alt aspect şi anume, la modalitatea de calcul a contribuţiei precum şi a majorărilor de întârziere aferente, pentru persoanele prevăzute la alin. (7) care au realizat venituri impozabile şi anume, „pe perioada în care acestea au fost realizate, cu respectarea termenelor de prescripţie privind obligaţiile fiscale”.
Analizând şi criticile aduse de recurent, referitor la nelegalitatea art. 31 din ordinul nr. 617/2007, în mod greşit respinsă de instanţa de fond, se constată de asemenea că sunt neîntemeiate.
Art. 31 din ordin stabileşte date de începere a curgerii termenelor de prescripţie diferite, pentru că aşa este prevăzut în dispoziţiile art. 259 alin. (8) din Legea nr. 95/2006: „termenele de prescripţie privind obligaţiile fiscale se calculează începând cu data primei solicitări de acordare a serviciilor medicale, la notificarea caselor de asigurări de sănătate sau la solicitarea persoanelor în vederea dobândirii calităţii de asigurat, după caz”.
Or, potrivit art. 91 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.
În speţă, Legea nr. 95/2006, dispune altfel, iar ordinul, prin art. 31, respectă dispoziţiile din lege.
În fine, trebuie analizată şi critica ce se referă la motivarea deficitară a sentinţei de către instanţa de fond, recurentul susţinând că în considerentele sentinţei sunt confundate titlul de creanţă cu titlul executor, nefiind analizată reglementarea legală a titlurilor de creanţă cuprinsă în art. 110 din O.U.G. nr. 92/2003, republicată, şi totodată s-a confundat atribuţia legală de executare silită cu atribuţia de emitere a documentelor care pot deveni titluri de creanţă, iar la scadenţă devin titluri executorii.
Critica este neîntemeiată, instanţa de fond analizând corect textele din lege şi concluzionând în mod temeinic că articolele invocate a fi nelegale din ordin au fost emise cu respectarea legii, ele neadăugând la lege, astfel cum greşit pretinde recurentul.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar, analizând criticile formulate de recurent, a susţinut şi completat motivarea instanţei de fond, concluzionând asupra temeiniciei şi legalităţii sentinţei instanţei de fond, precizând că în mod corect au fost respinse cererile de nelegalitate a dispoziţiilor contestate din ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007.
Critica vizând Protocolul din 26 octombrie 2000, în sensul că prin acesta nu se pot transmite către C.N.A.S. atribuţii legate de stabilirea creanţelor în domeniul asigurărilor şi executarea silită, instanţa de control judiciar o găseşte neîntemeiată.
Astfel cum corect susţin intimatele-pârâte, între C.N.A.S. şi A.N.A.F. a fost încheiat „Protocolul privind furnizarea datelor referitoare la asiguraţii din categoriile de persoane care realizează venituri din profesii libere, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, din dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură, precum şi date privind plata contribuţiilor datorate de angajator şi angajat la F.N.U.A. SA pentru persoanele care au calitatea de angajat, către C.N.A.S.”.
Protocolul respectiv a fost înregistrat în evidenţele C.N.A.S. din 26 octombrie 2007 şi în evidenţele A.N.A.F. din 30 octombrie 2007, obiectul său constituindu-l furnizarea de către A.N.A.F. către C.N.A.S., de date cu privire la persoanele care realizează venituri din profesii libere, în scopul exercitării atribuţiilor legale ale acesteia şi anume în vederea stabilirii calităţii de asigurat a acestor persoane.
Potrivit art. 261 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, „C.N.A.S. aprobă norme privind desfăşurarea activităţii de executare silită a creanţelor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de A.N.A.F.”.
Nu este, aşadar, vorba de încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 95/2006, nefiind vorba nici de o substituire a C.N.A.S. în obligaţiile A.N.A.F.
De altfel, această atribuţie a C.N.A.S. este stabilită în principal prin art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 86/2003, fiind deci un argument în plus cu privire la legalitatea acestui protocol.
Aşa fiind, pentru toate aceste considerente, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi respins, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond ca legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.M.S. împotriva sentinţei civile nr. 238/2011 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4410/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4418/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
