ICCJ. Decizia nr. 4436/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4436/2011
Dosar nr. 1373/33/2010
Şedinţa publică din 29 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 415 din 08 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamanta P.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, având ca obiect anularea hotărârii din 29 iunie 2010 emisă de pârâtă, pe care a menţinut-o în întregime.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2010, reclamanta P.A. a solicitat pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Sălaj recunoaşterea statutului de refugiat, cu consecinţa acordării tuturor drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, depunând în probaţiune acte de stare civilă, precum şi declaraţiile martorilor T.T. şi P.A., autentificate la notarul public.
Prin hotărârea din 29 iunie 2010, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj a respins cererea reclamantei, în baza art. 61 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pe considerentul că cele solicitate prin cerere nu sunt dovedite cu acte oficiale eliberate de către organele competente.
Curtea de apel a reținut că probele existente la dosarul cauzei nu fac dovada că reclamanta se încadrează în situaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1 din OG nr. 105/1999.
În concret, reclamanta nu se află în posesia unui document oficial eliberat de autorităţile competente din care să reiasă calitatea sa ori a părinţilor săi de refugiaţi pe motive etnice pentru perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945, chiar dacă, răspunsul dat de Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Cluj, nu exclude însă în mod absolut posibilitatea ca reclamanta să se numere printre persoanele refugiate faţă de împrejurarea că în păstrarea lor se mai află doar o parte din documentele referitoare la perioada respectivă.
Pentru a proba calitatea de refugiat pe motive etnice reclamanta a înţeles să se folosească de proba testimonială cu martorii T.T., P.A. şi G.G.
Curtea a reținut că declaraţiile celor trei martori referitoare la plecarea reclamantei în refugiu se contrazic în primul rând în ceea ce priveşte plasarea în timp a acestui moment.
Astfel, martorul T.T. a declarat că s-a refugiat din loc. Morlaca în loc. Săcuieu împreună cu reclamanta în anul 1941, în timp ce martorul G.G. susţine că refugierea reclamantei a avut loc în anul 1940. Celălalt martor, P.A., a plecat în refugiu în anul 1943 şi doar din discuţiile ulterioare purtate cu reclamanta a aflat că aceasta s-ar fi refugiat în anul 1940.
Întrucât martorul P.A. nu a perceput în mod direct faptele relatate, ci le-a cunoscut în urma discuţiilor purtate cu alţi refugiaţi şi cu reclamanta, Curtea a înlăturat declaraţia acestuia, considerând-o irelevantă, apreciind că există indicii că afirmaţiile acestuia sunt subiective şi făcute pro cauza doar în scopul recunoaşterii în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Totodată, a reținut că acest martor a precizat că nu s-a întâlnit cu reclamanta în refugiu, nu a putut indica numele acesteia de familie, motivele plecării sale în refugiu şi nici vârsta pe care aceasta o avea la momentul respectiv.
De asemenea şi declaraţiile celorlalţi doi martori au fost înlăturate, situaţiile de fapt prezentate de aceştia nefiind credibile din cauza multiplelor contradicţii.
Curtea a apreciat ca neverosimilă declarația martorului T.T., care a susținut că s-a refugiat din anul 1941 din loc. Morlaca în Săcuieu unde a stat circa 2-3 săptămâni împreună cu alţi refugiaţi, printre care se afla şi reclamanta, în vârstă de circa 6-7 ani la data respectivă, ca la finalul declaraţiei, acelaşi martor să susţină că a văzut-o pe reclamantă în loc. Secuieu în anul 1940, în condițiile în care, acestui martor i-a fost recunoscută calitatea de refugiat începând chiar din data de 22 august 1941 prin hotărârea din 12 martie 2003.
Declaraţia martorului G.G. apare şi ea neveridică deoarece se referă la o pretinsă refugiere a reclamantei în loc. Câmpeni, iar nu în loc. Săcuieu aşa cum pretinde, inclusiv reclamanta prin contestaţia dedusă judecăţii şi vine în contradicţie cu declaraţia martorul T.T. care a relatat că reclamanta s-ar fi refugiat în loc. Săcuieu.
Reținând culpa procesuală a reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. a respins ca nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta P.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a-şi încadra expres criticile în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă susţinut, în esenţă, că instanța de fond nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, care permit, în lipsa actelor oficiale ca dovada persecuției etnice să se facă prin declarații de martori.
Recurenta a criticat hotărârea arătând că instanța de fond a înlăturat nejustificat declarațiile martorilor, audiați nemijlocit, apreciind în mod eronat ca neverosimile afirmațiile făcute, fără să țină seama de particularitățile psiho-sociale ale martorilor, în special vârsta înaintată a acestora și perioada de timp scursă de la producerea evenimentelor care a șters unele detalii ale informațiilor acumulate în timp.
Consideră că și-a dovedit calitatea de refugiat prin declarațiile martorilor, care sunt la rândul lor beneficiari ai prevederilor OG nr. 105/1999.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În esenţă, criticile recurentei-reclamante vizează greşita apreciere de către instanţa de fond a probatoriului administrat cu consecinţa neacordării beneficiului OG nr. 105/1999 pentru perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori.”
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.
Este necontestat faptul că reclamanta nu a fost în măsură să producă vreo dovadă oficială în sprijinul solicitării adresate instanţei de acordare a beneficiului prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, singurele mijloace de probă propuse de reclamantă fiind declaraţiile martorilor P.A., T.T. și G.G.
În privinţa mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă, verosimilă şi utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind apreciate de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei.
Or, în speţă, cu respectarea normelor procedurale, în virtutea rolului activ ce îi revine, Curtea de apel a procedat la audierea martorilor propuși de reclamantă.
Înalta Curte reţine că este corectă aprecierea probatoriului realizată de instanţa de fond, atâta timp cât, prin declaraţiile date, martorii oferă informaţii confuze şi contradictorii cu privire la perioada şi cauza refugiului şi care nu sunt în măsură să confirme informaţii elementare cu privire la persoana reclamantei (localitatea de origine, anul naşterii, vârsta aproximativă).
În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că declaraţiile martorilor nu sunt de natură a conduce indubitabil la concluzia că reclamata se încadrează în ipoteza juridică reglementată de art. 1 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, ci dimpotrivă, cele declarate de martorii P.A., T.T. și G.G. creează o serioasă îndoială asupra realităţii situaţiei de refugiat invocată de reclamantă.
În consecinţă, în raport cu dispoziţiile OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, soluţia pronunţată de Curtea de apel pe baza analizei probatoriului administrat, cu respectarea rolului activ ce revine instanţei conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este corectă şi în acord cu aspectele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, în sensul că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti”.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., să fie respins recursul declarat de reclamanta P.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.A. împotriva sentinţei nr. 415 din 08 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4433/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4437/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
