ICCJ. Decizia nr. 4425/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4425/2011
Dosar nr. 1581/2/2010
Şedinţa publică din 29 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.V. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Prefectul Judeţului Teleorman, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:
1) emiterea deciziei care să conţină titlul de despăgubire pentru suma de 1.008.000 RON conform raportului de expertiză întocmit de expertul R.C., sau, în subsidiar, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să deruleze procedura prevăzută de lege pentru acordarea despăgubirilor;
2) obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata unei penalizări de 100 RON/zi de întârziere, precum şi la pata unei dobânzi de 10% pe an plus dobânda la penalizări.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că prin Decizia din 16 august 2002, societatea deţinătoare Societatea Agricolă P. a recunoscut calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, situat în com. Plosca, judeţul Teleorman, şi a propus retrocedarea parţială în natură şi plata de despăgubiri.
Reclamanta susţine că, deşi au trecut 7 ani de la data emiterii deciziei, până în prezent nu i s-au acordat despăgubiri.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia lipsei prematurităţii cererii, arătând că dosarul reclamantei nu a fost transmis Secretariatului Comisiei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3706 din 05 octombrie 2010, a respins ca prematur formulată acţiunea reclamantei S.V.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit adresei din 29 septembrie 2009, emisă de A.N.R.P., rezultă că dosarul reclamantei nu a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, situaţie în care această autoritate nu putea proceda la derularea procedurii pentru emiterea titlului şi nu i se poate imputa întârzierea în derularea acestei proceduri.
Instanţa nu se poate substitui Comisiei Centrale pentru a stabili despăgubirile printr-o altă procedură decât cea prevăzută de lege, motiv pentru care, nu se poate admite nici capătul de cerere subsidiar, câtă vreme dosarul de despăgubiri nu este transmis acestei autorităţi pentru derularea procedurii de acordare a despăgubirilor.
Cu privire la pârâtul Prefectul Judeţului Teleorman, prima instanţă a reţinut că faţă de acesta nu s-au formulat pretenţii, astfel că, obligaţiile autorităţilor statului nu pot fi privite solidar, fiecare instituţie având răspundere în raport cu atribuţiile ce îi revin potrivit legii.
Împotriva sentinţei civile nr. 3706 din data de 05 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta S.V., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac cu consecinţa, în principal, a casării hotărârii recurate şi a reluării judecăţii la aceeaşi instanţă, şi, în subsidiar, a modificării în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii introductive astfel cum a fost formulată şi modificată.
Reclamanta a învederat, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată cu recurs este nelegală, prin prisma următoarelor considerente:
Acţiunea introductivă a fost formulată cu respectarea prevederilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII Capitolul V al Legii nr. 247/2005, iar cât priveşte instituţia Prefectului s-a apreciat că această entitate are calitate procesuală activă, întrucât teza contrară, „în sensul că acest aviz ar urma a face obiectul unei proceduri separate (în urma unei cereri formal adresată acestei instituţii, urmată de acţiune în contencios administrativ) este de natură a prelungi foarte mult accesul la măsuri reparatorii (de asemenea o încălcare a principiilor C.E.D.O.).
Legea ar trebui să fie interpretată în sensul în care s-ar facilita accesul reclamantei la despăgubiri. În consecinţă, faţă de solicitarea recurentei, ca instanţa de fond, cu respectarea prevederilor art. 175 C. proc. civ., să solicite unităţii deţinătoare să înainteze unităţii deţinătoare să înainteze instanţei dosarul în care s-a pronunţat Decizia, ar fi existat mecanismul procedural ca instanţa fondului să pronunţe o hotărâre care să oblige Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire, în oricare din variantele detaliate în cele două capete ale cererii principale. De altfel, s-a relevat, această interpretare este conformă şi cu un alt argument susţinut în faţa instanţei de fond, acela potrivit căruia atât instituţia Prefectului, cât şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt structuri ale statului român, ce era dator să implementeze un mecanism procedural de acces efectiv şi într-un termen rezonabil la despăgubiri.
Faţă de împrejurarea că prima instanţă, pronunţând hotărârea atacată, nu a intrat în soluţionarea fondului pricinii (nediscutându-se nici probele solicitate de reclamantă în sensul probării valorii imobilelor pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii), recurenta a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, în vederea administrării probelor. În subsidiar, în măsura în care instanţa de recurs va aprecia că primul capăt de cerere nu este întemeiat faţă de competenţa materială exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în emiterea dispoziţiei, recurenta a solicitat a se dispune obligarea acestei instituţii la transmiterea dosarului evaluatorului sau societăţii de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
În mod evident, procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prevăzută de Capitolul V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, vizează analizarea, sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi sub aspectul pretenţiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi soluţionate, fie printr-o dispoziţie ce conţine oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie/dispoziţie de propunere privind acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat.
Procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarelor de către entităţile investite cu soluţionarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însoţite de întreaga documentaţie ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. După primirea dosarelor, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor procedează la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Ulterior acestei analize, dosarele, în care în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate de către Comisia Centrală, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În cauză, dosarul reclamantei recurente aferent deciziei din 16 august 2002 emisă de Societatea Agricolă P. nu a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar în aceste condiţii procedura administrativă specială de acordare a despăgubirilor - care se finalizează cu emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubire - nu se putea declanşa. Prin urmare, în mod întemeiat, prin hotărârea recurată, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei ca prematur introdusă, dreptul la acţiune împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor născându-se numai la momentul transmiterii de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării a dosarului de despăgubire şi numai dacă Decizia reprezentând titlul de despăgubire nu a fost emisă într-un termen rezonabil.
În raport de cele mai sus arătate, se constată că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate şi că hotărârea atacată este legală şi temeinică, astfel că se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta S.V. împotriva sentinţei civile nr. 3706 din data de 05 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.V. împotriva sentinţei nr. 3706 din 05 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4424/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4428/2011. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
