ICCJ. Decizia nr. 4470/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4470/2011
Dosar nr. 4487/284/2008
Şedinţa publică din 30 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele.
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la 4 iunie 2010 în dosarul nr. 4487/284/2008 al Judecătoriei Răcari, jud. Dâmboviţa, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2425 din 07 martie 2000 emis de M.A.P.D.R. în favoarea SC I.L. Dâmboviţa SA.
Excepţia în discuţie a fost invocată de reclamantele C.M. si G.A. în cadrul acţiunii având ca obiect anulare act şi revendicare promovate în contradictoriu cu pârâţii PRIMĂRIA RACARI, prin Primar, SC I.L. DAMBOVITA S.A., C.V., C.I., COMISIA LOCALĂ RĂCARI, COMISIA JUDEŢEANĂ DÂMBOVIŢA, MINISTERUL AGRICULTURII, V.C. şi V.I.
2.Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 5265 din 22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă excepţia de nelegalitate invocată de reclamantele C.M. şi G.A. în contradictoriu cu pârâţii PRIMĂRIA ORAŞULUI RĂCARI prin Primar, SC I.L. DÂMBOVIŢA, C.V., C.I., COMISIA LOCALĂ RĂCARI, COMISIA JUDEŢEANĂ DÂMBOVIŢA, MINISTERUL AGRICULTURII ŞI ALIMENTAŢIEI, V.C. şi V.I., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2425 din 07 martie 2000, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a atestat dreptul de proprietare asupra terenului în litigiu în favoarea pârâtei SC I.L. DÂMBOVIŢA SA.
Instanţa de primă jurisdicţie a excepţiei de nelegalitate a constatat că actul faţă de care s-a invocat excepţia de nelegalitate este un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ şi care, de la data emiterii lui şi până la data invocării excepţiei de nelegalitate, a produs efecte juridice depline, astfel încât declararea lui ca nelegală ar aduce atingere principiului salvgardării stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
De altfel, a apreciat instanţa că excepţia invocată este neîntemeiată pe fondul ei, întrucât actul emis de MADR a respectat procedura legală, văzând prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în societăţi comerciale pe acţiuni, „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia", iar prin actele emise de minister, în temeiul HG nr. 834/1991, s-a certificat dreptul de proprietate al societăţii, care a dovedit că terenul figura înscris în patrimoniul său la data intrării în vigoare a legii.
3. Recursul declarat de C.M. si G.A.
Recurentele au arătat faptul că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, susţinând că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2425 din 7 martie 2000 reprezintă un act nelegal, întrucât emiterea actului s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul emiterii.
Recurentele au susţinut că imobilul teren în suprafaţă de 2244 mp situat în Răcari, judeţul Dâmboviţa, reprezenta un imobil disponibilizat în procedura de reorganizare a unităţilor economice cu capital de stat, astfel încât nu trebuia inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat.
S-a precizat că reclamantele au fost puse în posesie, iar titlul de proprietate al imobilului în litigiu a fost emis în anul 2004, însă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost admisă de comisiile de fond funciar, iar restituirea proprietăţii s-a făcut pe vechiul amplasament şi nu prin atribuirea unei alte suprafeţe de teren, în ceea ce priveşte imobilul în suprafaţă de 2244 mp în litigiu.
II. Decizia instanţei de control judiciar
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Văzând obiectul cererii deduse judecăţii, excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2425 din 7 martie 2000, invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte reţine că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României nr.2).
Curtea de Justiţie de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, a reţinut şi ea că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 şi C -385/06).
Raportându-se aşadar la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica CEDO, precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va constata că soluţia de respingere a excepţiei este corectă, având în vedere că dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
In măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în practica CEDO, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României).
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa CEDO, Înalta Curte va înlătura în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2006, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 a cărei legalitate se contestă pe calea excepţiei de nelegalitate.
Înalta Curte reţine că soluţia dată excepţiei de nelegalitate a actului administrativ atacat nu afectează soluţia ce se va pronunţa pe fondul litigiului dedus judecăţii, în cadrul căruia instanţa civilă poate verifica şi compara titlurile de proprietate invocate de părţile în litigiu.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat va fi respins nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de C.M. şi G.A. împotriva sentinţei nr. 5265 din 22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4459/2011. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 4482/2011. Contencios → |
|---|
