ICCJ. Decizia nr. 4540/2011. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4540/2011
Dosar nr. 12180/2/2009
Şedinţa publică de la 4 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 decembrie 2009, reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audioviazulului a solicitat anularea deciziei nr. 1099 din 15 decembrie 2009 emisă de pârât şi exonerarea de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 100.000 RON.
În subsidiar, a solicitat reducerea sau înlocuirea sancţiunii dispuse.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că măsurile dispuse de Consiliul Naţional al Audioviazulului prin decizia contestată sunt vădit neîntemeiate şi nelegale şi în contradicţie cu situaţia de fapt şi de drept aplicată.
Reclamanta a susţinut că, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că în analizarea faptei trebuie pornit de la prezumţia de nevinovăţie a celui cercetat, iar sarcina probei aparţine celui care acuză, astfel că orice îndoială trebuie să profite celui acuzat (in dubio pro reo). Or, prin actul contestat, pârâtul a încălcat aceste principii acţionând cu părtinire şi emoţional.
Jurisprudenţa C.E.D.O., care interpretează art. 10 din Convenţie (libertatea de exprimare) are prioritate faţă de legislaţia internă conform Constituţiei României. În acest sens, reclamanta a arătat că nicio reglementare internă în România nu poate fi invocată pentru a sancţiona o instituţie de presă din domeniul audovizualului, pentru lipsa de reacţie a moderatorului sau realizatorului unei emisiuni faţă de limbajul sau afirmaţiile făcute de invitaţii emisiunii. Aceştia fiind răspunzători direct în faţa legii, pentru afirmaţiile sau limbajul folosite, conform jurisprudenţei C.E.D.O. (Cazul Jersild vs. Danemarca, 23 septembrie 1994).
În această cauză, C.E.D.O. a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele unei societăţi democratice şi că protecţia care trebuie acordată presei are o importanţă specifică. Luând în considerare „datoriile şi responsabilităţile" unui jurnalist, impactul potenţial al mediului său este un factor important şi este unanim recunoscut că media audiovizuale au adesea un efect cu mult mai rapid şi puternic decât media scrise (Purceii şi alţii v. Irlanda).
Art. 10 protejează nu numai substanţa ideilor şi informaţiei exprimate, dar şi forma în care sunt transmise. (Oberschlick v. Austria) „Prezentarea ştirilor pe bază de interviu, fie editat sau nu, constituie unul dintre cele mai importante mijloace prin care presa este în măsură să joace rolul său vital de «câine de pază public»".
Pedepsirea unui jurnalist pentru că a asistat în diseminarea unor declaraţii făcute de altă persoană, într-un interviu, ar periclita serios contribuţia presei la discutarea problemelor de interes public şi nu poate fi luată în considerare, decât dacă există foarte puternice motive în acest sens.
Reclamanta a mai arătat că, în cauza Jersild v. Danemarca, C.E.D.O. a anulat soluţia dată de o instanţă daneză care a sancţionat cu amendă pe realizatorul unei emisiuni la Danmarks Radio (Danish Broadcasting Corporation) din 21 iulie 1985, pentru că acesta nu a reacţionat la limbajul şi afirmaţiile invitaţilor în emisiunea sa. Invitaţii erau membrii unui grup extremist (Greenjacket) care au proferat insulte rasiste la adresa imigranţilor, de tipul „negrii nu sunt fiinţe umane, sunt animale, aşa (...). Ar trebui să ni se permită să avem sclavi" etc.
După pronunţarea soluţiei C.E.D.O., Danermarca a emis reglementări audiovizuale care statuează că afirmaţiile invitaţilor în emisiuni directe, în audiovizual, sunt responsabilitatea lor proprie şi nu a realizatorului sau moderatorului.
SC A. SA a susţinut că prevederile art. 42 alin. (2) Codul audiovizualului nu sunt aplicabile întrucât, în speţă, nu s-au adus nici un fel de acuzaţii privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, părtinirea pârâtului fiind evident manifestată, astfel cum rezultă din cuprinsul actului contestat, dar şi din adresa din 16 decembrie 2009.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 504/2002 a audiovizualului şi decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
În dovedirea acţiunii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.
Prin cererea precizatoare, reclamanta a susţinut că din procesul verbal depus de pârât rezultă că amenda propusă a fost de 50.000 RON şi nu de 100.000 RON.
Pârâtul a depus documentaţia care a stat la baza actului contestat, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, precum şi întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 4585 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a modificat decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului din 15 decembrie 2009 în sensul că a redus cuantumul amenzii la suma de 10.000 RON.
A menţinut celelalte dispoziţii ale actului contestat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin actul contestat decizia din 15 decembrie 2009 pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a dispus sancţionarea cu amendă în cunatum de 100.000 RON, a radiodifuzozului SC A. SA. (licenţa audiovizuală din 16 decembrie 2003 şi decizia de autorizare din 24 iunie 2005 pentru postul A.N.C.A.) pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi art. 36 alin. (1)-(2) şi art. 42 alin. (1)-(4) din decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
Autoritatea pârâtă a reţinut în actul contestat că, din raportul întocmit de Direcţia Monitorizare cu privire la emisiunea „Ş.Z" difuzată pe postul de televiziune A., în ziua de 9 decembrie 2009, emisiunea a fost moderată de dna G.V.F. şi invitatul emisiunii a fost C.V.T., preşedintele P.R.M., europarlamentar.
În raportul de monitorizare s-a reţinut că emisiunea a avut ca titluri afişate pe ecran „şi morţii au votat cu Băsescu" „Liberalii au decis" „P.S.D. 100.000 voturi fraudate".
Fără nicio legătură cu subiectele anunţate ale emisiunii, în contextul unor discuţii de natură politică pe tema recentelor alegeri prezidenţiale, moderatorul emisiunii a făcut aprecieri cu privire la o decizie de sancţionare primită de postul A., pentru încălcarea flagrantă în ziua alegerilor a prevederilor legale referitoare la campania pentru alegerea Preşedintelui României.
Moderatoarea a menţionat că postul A. a luat o amendă de la Consiliul Naţional al Audiovizualului şi se aşteaptă ca în săptămâna în curs să mai primescă una, iar aceste afirmaţii i-au permis d-lui C.V.T. să facă anumite consideraţii la adresa unui membru a Consiliului Naţional al Audiovizualului, dna N.C.I., despre care a afirmat că „terorizează presa" şi că „se va ocupa de ea".
Pornind de la aceste afirmaţii, moderatoarea a iniţiat şi dezvoltat un demers defăimător la adresa d-nei N.C.I.
Consiliul Naţional al Audiovizualului a reţinut că moderatoarea a lansat în spaţiul public, pe care televiziunea îl reprezintă, o serie de acuzaţii la adresa d-nei N.C.I. care i-au adus o gravă atingere dreptului la imagine al acesteia, drept ocrotit şi garantat de art. 30 din Constituţia României şi legislaţia audiovizuală.
Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului „prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului".
Potrivit celorlalte prevederi legale reţinute în actul contestat şi anume art. 36 alin. (1)-(2) din Codul audiovizual: „1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale, 2) Este interzisă difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete, sau de reportaje audiovizuale privind viaţa privată şi de familie a persoanei, fără acordul acesteia".
Art. 42 alin. (1)-(4) din acelaşi act normativ, decizia nr. 187/2006, prevede că: „1) orice persoană are dreptul la propria imagine, 2) În cazul în care în emisiunile audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale sau imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de radiodifuzor, acesta trebuie să respecte principiul auditur et altera pars". 3) realizatorii emisiunilor au obligaţia să respecte dreptul persoanei la propria imagine şi să pună în vedere interlocutorilor să probeze acuzaţiile acuzatoare, sau să indice cel puţin probele care susţin stăruinţa moderatorului şi acestea trebuie să fie convingătoare astfel încât să ajute publicul să-şi formeze o opinie corectă. 4) realizatorii emisiunilor au obligaţia să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă împotriva altei persoane".
Faptele reţinute de Consiliul Naţional al Audiovizualului au fost afirmaţiile moderatorului emisiunii „Ş.Z." din 9 decembrie 2009, d-na G.V.F., în sensul că: „deocamdată nu respectă legea, face abuzuri şi deocamdată vede parul, dar nu vede bârna (...)" „(...) va regreta toate aceste amenzi pe care le propune şi le provoacă. Toate aceste amenzi. Pentru că realmente s-a ajuns să nu mai poţi spune nimic. Te trezeşti cu amendă în fiecare zi, la sfârşitul săptămânii cu amenzi. Folosind deja pluralul. Pentru că d-na N.C.I. nu are altă ocupaţie". „Se va dovedi cine este. Eu îi transmit doar că, dacă mai îndrăzneşte să pronunţe numele meu în anumite contexte peiorative şi să facă aprecieri la persoana mea voi spune şi eu pe post cu martori cum era scoasă din toaleta J.N. când lucra acolo". „Eu nu spun deocamdată nimic. Dacă mai îndrăzneşte". „Voi veni şi eu şi voi spune ceea ce ştiu şi nu cred că-i va fi foarte moale. Că se plângea că are; copil şi că-i pare rău să afle despre ea anumite lucruri".
Consiliul Naţional al Audiovizualului a reţinut faptul că, atitudinea dnei G.V.F. a permis invitatului emisiunii dl. C.V.T. să continue demersul defăimător lansat de moderatorul emisiunii atunci când a afirmat că d-na Iorga a fost scoasă din toaleta J.N. „beată moartă" sau: „dar cum trăia cu soldaţii sârbi în Kosovo? Când făcea pe corespondenta în Kosovo". „Cu cine a făcut copilul ăla?" „Bărbatul ăla a fost angajat la Academia A.I.C. de Poliţie, ca lector de către V.B. Şi ea e sluga lui T.B. şi a lui A.V. cu care a trăit".
Faţă de criticile aduse actului contestat de către reclamantă în sensul că autoritatea pârâtă ar fi încălcat jurisprudenţa C.E.D.O. în materie şi nu ar fi pornit în analizarea faptelor de la prezumţia de nevinovăţie, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate.
Moderatorul emisiunii G.V.F. a adus fără îndoială acuzaţii unei persoane cu privire la comportamente imorale, iar cu privire la interlocutor, aceasta nu a pus în vedere invitatului emisiunii C.V.T. să probeze afirmaţiile acuzatoare.
Prin afirmaţiile moderatorului emisiunii s-a sugerat publicului că va veni şi va spune ceea ce ştie despre unul din membrii C.N.A., dar însăşi această atitudine de folosire a postului de televiziune pentru a profera ameninţări a condus la formarea unei opinii publice, în sensul dorit de către moderator, fără a respecta dreptul persoanei a cărei imagine şi drept la viaţa privată şi de familie au fost ameninţate.
Încălcarea libertăţii de exprimare invocată de către reclamantă cu referire la art. 10 din C.E.D.O., astfel cum a fost analizată de C.E.D.O., nu poate fi reţinută.
Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne şi internaţionale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opţiuni. Aceste opţiuni nu pot leza drepturile altor membrii ai colectivităţii, aşa cum sunt dreptul la viaţa privată şi de familie, precum şi dreptul la propria imagine.
C.E.D.O. a statuat că între exerciţiul la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice. Dreptul la liberă exprimare, ca de altfel orice drept fundamental, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept.
Susţinerea reclamantei în sensul că, într-o speţă similară, C.E.D.O. a anulat soluţia dată de o instanţă daneză care a sancţionat cu amendă realizatorul emisiunii pentru că a reacţionat la limbajul şi afirmaţiile invitaţilor din emisiunea sa, iar exemplul ar trebui urmat în speţă, nu poate fi reţinut.
În prezenta cauză nu este vorba doar despre atitudinea invitatului emisiunii în mod exclusiv, ci de atitudinea atât a moderatorului, cât şi a invitatului emisiunii, care prin afirmaţiile făcute au adus acuzaţii privind fapte şi comportamente imorale ale altei persoane, aceasta din urmă nefiind invitată să intervină, sa-şi exprime punctul de vedere, prin eludarea principiului „audiatur et altera pars".
Moderatorul nu a respectat dreptul la propria imagine a persoanei acuzate şi nu a stăruit pentru probarea acuzaţiilor .
Cu privire la solicitarea reclamantei de înlocuire/reducere a sancţiunii amenzii în cuantum de 100.000 RON se constată că acest capăt de cerere este întemeiat.
Din procesul-verbal depus la dosar nu rezultă considerentele pentru care s-a aplicat amenda de 100.000 RON.
În condiţiile în care marja de apreciere a cuantumului amenzii se situează între 5.000 şi 100.000 RON, împrejurarea că reclamanta a mai fost sancţionată anterior cu amendă nu conduce automat la stabilirea cuantumului maxim al amenzii.
Autoritatea pârâtă avea obligaţia analizării în concret a tuturor elementelor stabilite de art. 162 alin. (3) din decizia nr. 187/2006 la individualizarea sancţiunii, iar în speţă, nu s-a făcut referire decât la sancţionarea anterioară a radiodifuzorului.
Faţă de aceste aspecte, Curtea a admis în parte acţiunea şi apreciind îndeplinite doar una dintre condiţiile prevăzute de art. 162 alin. (3) din Codul audiovizual, a apreciat suma de 10.000 RON (dublul cuantumului minim al amenzii) ca fiind suficientă pentru sancţionarea faptelor reţinute de Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Pentru aceste considerente în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, Curtea a admis în parte acţiunea, a modificat decizia contestată, în sensul că va reduce cuantumul amenzii la 10.000 RON şi va respinge în rest acţiunea.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului arătând, în esenţă, următoarele:
Prin decizia nr. 1099 din 15 decembrie 2009 reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 100.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum şi ale art. 36 alin. (1)-(2) şi art. 42 alin. (1)-(4) din decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual pentru că în emisiunea „Ş.Z.” din 9 decembrie 2009 moderatoarea G.V.F., precum şi invitatul său, domnul C.V.T. au formulat acuzaţii foarte grave, nedovedite, cu privire la viţa privată a unei persoane, doamna N.C.I., membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Deşi a respins toate apărările de fond ale reclamantei, considerându-le neîntemeiate, deşi nu a motivat că amenda aplicată ar fi disproporţionat de mare în raport cu fapta reţinută, pornind de la premisa greşită că procesul verbal al şedinţei ar constitui o condiţie de validitate a deciziei de sancţionare, instanţa de judecată a diminuat cuantumul amenzii doar pentru că aceasta ar constitui maximul prevăzut de lege.
Nerespectarea prevederilor art. 3 din Legea audiovizualului se sancţionează conform cu alin. (1) lit. h) şi art. 90 din acelaşi act normativ, cu amendă între 10.000 şi 200.000 RON, astfel că afirmaţia instanţei că s-ar fi aplicat amenda maximă nu este reală încălcarea dispoziţiilor art. 36 şi 42 din Codul audiovizualului se sancţionează conform art. 162 din Cod, cu amendă cuprinsă între 5000 şi 100.000 RON.
În condiţiile în care temeiul juridic al sancţiunii din decizie contestată a fost anulat, ţinta maximă a amenzii nu putea fi de 5000, aşa cum în mod greşit a interpretat instanţa de fond, ci de 100.000 RON, în caz contrar, în interpretarea instanţei sancţiunea pentru faptele prevăzute în art. 90 din Legea audiovizualului ar fi aplicată sub limita minimă prevăzută de lege, ceea ce este inadmisibil.
Cât priveşte procesul verbal al şedinţei, acesta nu se regăseşte printre condiţiile de validitate ale deciziilor emise de Consiliu, în acest înscris făcându-se menţiunile arătate în art. 15 din Legea audiovizualului, actul administrativ producător de efecte juridice fiind decizia de sancţionare care, de fapt, constituie obiectul prezentei cauze şi pe care instanţa de fond nu a considerat-o nelegală sub nici un aspect.
Instanţa de fond nu a observat că motivele care au condus la aprecierea cuantumului amenzii aplicate se regăsesc în considerentele deciziei de sancţionare, act administrativ care a produs efecte juridice faţă de reclamantă, astfel încât acestea nu trebuiau consemnate şi în procesul-verbal de şedinţă, aşa cum eronat a reţinut instanţa de judecată.
Cel de-al doilea argument pentru care instanţa de fond a diminuat cuantumul amenzii aplicate, prin decizia contestată se regăseşte în afirmaţia potrivit căreia împrejurarea că reclamanta a mai fost sancţionată anterior cu amendă şi în condiţiile în care marja de apreciere a cuantumului amenzii se situează între 5000 şi 100.000 RON nu conducea automat la stabilirea cuantumului maxim al amenzii.
Pe lângă faptul că afirmaţia nu este reală în sensul că limita maximă a amenzii este de 200.000, nu de 100.000 RON, aceasta este o apreciere pur subiectivă a instanţei care nu este susţinută cu vreun argument fie el şi subiectiv şi care nu este întemeiată pe un text de lege care ar interzice Consiliului să facă aprecieri asupra cuantumului amenzilor aplicate radiodifuzorilor pentru încălcarea prevederilor legale din domeniul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Dreptul de apreciere a organelor administraţiei publice pe considerente de oportunitate se face cu respectarea principiului legalităţii, iar posibilitatea de acţiune este limitată strict de lege, or, măsura dispusă a fost luată cu respectarea principiilor de drept, în sensul că la aplicarea sancţiunii Consiliul a ţinut cont de criteriile reglementate în art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, precum şi de cele prevăzute în art. 162 alin. (3) din Codul audiovizualului, criterii în funcţie de care pot fi individualizate sancţiunile aplicate radiodifuzorilor.
Ultimul argument pentru care instanţa de fond a dispus diminuarea cuantumului amenzii aplicate îl constituie faptul că la individualizarea sancţiunii nu s-a făcut analizarea în concret a tuturor elementelor stabilite în art. 162 alin. (3) din Codul audiovizualului, pretinzând că s-a făcut referire la sancţionarea anterioară.
Argumentul nu este conform cu realitatea, pentru că pârâtul nu s-a raportat exclusiv la sancţionarea anterioară, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar dacă în decizia contestată se făcea referire doar la amenzile anterioare, acesta nu este un motiv pentru reducerea arbitrară a cuantumului amenzii, instanţa procedând fără temei legal, în condiţiile în care legislaţia privind contenciosul administrativ nu prevede criterii după care s-ar putea diminua o astfel de sancţiune. De observat că în lipsa unui astfel de temei de drept, instanţa s-a raportat la art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului, prevedere care însă nu cuprinde criterii pentru reducerea cuantumului amenzii.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru argumentele expuse în continuare:
Prin decizia din 15 decembrie 2009, contestată de către reclamanta SC A. SA, aceasta a fost sancţionată de către pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, cu amendă în cuantum de 100.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum şi ale art. 36 alin. (1)-(2) şi art. 42 alin. (1)-(4) din decizia nr. 187/2006 privind codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
Instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei şi a modificat decizia contestată, în sensul că a redus cuatumul amenzii aplicate la suma de 10.000 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul fondului a apreciat că reclamanta se face vinovată de faptele imputate, însă, se impune reducerea cuantumului amenzii având în vedere că reclamanta a fost sancţionată de pârât cu maximul prevăzut de lege, 100.000 RON, în condiţiile în care limitele amenzii sunt între 5000 şi 100.000 RON, iar împrejurarea că reclamanta a mai fost sancţionată anterior nu conduce automat la stabilirea cuantumului maxim al amenzii. Instanţa a apreciat că pârâtul avea obligaţia analizării în concret a tuturor elementelor stabilite în art. 162 alin. (3) din decizia nr. 187/2006 la individualizarea sancţiunii, or, în speţă, nu s-a făcut referire decât la sancţionarea anterioară a radio difuzorului, apreciind că suma de 10.000 RON (dublul cuantumului minin al amenzii) este suficientă pentru sancţionarea faptelor reţinute în decizia din 15 decembrie 2009.
Înalta Curte constată că prima instanţă a pornit de la premiza greşită că limitele amenzii prevăzute de lege pentru faptele reţinut în sarcina reclamantei se situează între 5000 şi 100.000 RON. În realitate, încălcarea prevederilor art. 3 din Legea audiovizualului, constituie contravenţie, potrivit art. 90 alin. (1) lit. h) din decizia nr. 187/2006, iar conform alin. (2) al aceluiaşi text legal, amenda este de la 10.000 la 200.000 RON. Încălcarea prevederilor art. 36 şi 42 din Codul audiovizualului se sancţionează, potrivit art. 162 din Cod, prin raportare la art. 91 din Legea nr. 504/2002, cu amendă contravenţională de la 5000 la 100.000 RON. Aşadar, prima instanţă a apreciat greşit că suma de 10.000 RON, nivelul la care a redus amenda aplicată reclamantei, reprezintă dublul minimului amenzii, suficient pentru sancţionarea faptelor imputate reclamantei.
În raport de cele de mai sus, instanţa de fond a făcut o reducere greşită a cuantumului amenzii. Cu toate acestea, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului pârât, că reducerea cuantumului amenzii nu este lipsită de temei legal, aşa cum se susţine în recurs. În cadrul controlului de legalitate exercitat de către instanţa de contencios administrativ, aceasta nu se limitează doar la examinarea pur formală a actului prin raportare la legea în exercitarea căruia a fost emis acesta, ci este îndrituită, în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, să se pronunţe şi asupra sancţiunii. Mai exact, deşi Administraţia posedă o largă marjă de apreciere în aplicarea sancţiunii, puterea discreţionară a acesteia nu se exercită absolut (discreţionar), ci în limitele trasate de lege, şi de aceea este supusă cenzurii instanţei judecătoreşti, în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
În concret, „ spaţiul de manevră” al Consiuliul Naţional al Audiovizualului este trasat de art. 162 alin. (3) din Codul audiovizualului, text legal care precizează care sunt criteriile pe care trebuie să le aibă în vedere pârâtul la stabilirea sancţiunii.
În termenii art. 162 alin. (3), „În individualizarea sancţiunii, Consiliul Naţional al Audiovizualului va ţine cont, după caz, de următoarele aspecte:
a) gravitatea faptei şi efectele acesteia;
b) sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an;
c) ziua din săptămână şi intervalul de difuzare a emisiunii în cauză;
d) durata emisiunii;
e) audienţa înregistrată”.
Având ca reper textul legal precitat, instanţa de contencios administrativ este învestită cu puterea juridică de a exercita controlul de legalitate al deciziei emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, în privinţa cuantumului amenzii aplicate, prin raportare la criteriile stabilite de acest articol, astfel cum a procedat instanţa de fond. Înalta Curte este de acord cu concluzia judecătorului fondului că amenda aplicată de pârât este excesivă, fiind aplicată cu nerespectarea criteriilor fixate în art. 162 alin. (3). Strict sub acest aspect decizia din 15 decembrie 2009 este nelegală şi se impunea modificarea acestui act infralegislativ şi reducerea cuantumului amenzii, însă, soluţia primei instanţe de reducere a cuantumului la doar 10.000 RON este greşită deoarece se bazează pe premiza greşită a limitelor amenzii ca fiind de la 5000 la 100.000 RON, în loc de 10.000 la 200.000 RON.
În consecinţă, având ca reper prevederile art. 162 alin. (3) din Codul audiovizualului, Înalta Curte apreciază că o amendă în sumă de 50.000 RON este o sancţiune adecvată pentru faptele reţinute de Consiliul Naţional al Audiovizualului în sarcina reclamantei, urmând a modifica în acest sens hotărârea primei instanţe.
Cât priveşte susţinerile pârâtului referitoare la procesul verbal de şedinţă, în sensul că acesta nu este act administrativ, ci un înscris care cuprinde deliberările Consiliului (pct. 1 din recurs), Înalta Curte constată că prima instanţă nu l-a considerat un act producător de efecte juridice, controlul de legalitate exercitat de curtea de apel, vizând exclusiv decizia contestată de reclamantă. Judecătorul fondului nu a făcut decât să consemneze că în procesul verbal respectiv nu au fost menţionate motivele pe care pârâtul le-a avut în vedere atunci când a aplicat amenda de 100.000 RON.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârât este fondat şi urmează a fi admis, în baza art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să modifice în parte sentinţa atacată, în sensul reducerii cuantumului amenzii aplicată reclamantei la suma de 50.000 RON în loc de 10.000 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului, împotriva sentinţei civile nr. 4585 din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că reduce cuantumul amenzii aplicate prin decizia din 15 decembrie 2009 a C.M.A. la suma de 50.000 RON în loc de 10.000 RON.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 4539/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 4541/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
