ICCJ. Decizia nr. 4541/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4541/2011
Dosar nr. 1980/54/2010
Şedinţa publică de la 4 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I. Instanţa de fond
1.Cererea reclamantei
Prin cererea formulată la data de 19 aprilie 2010, înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 3699/95/2010, reclamanta SC M.C. SRL a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 62 din 2 octombrie 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj prin care i-a fost respinsă contestaţia împotriva deciziei de impunere din 10 august 2009, decizie emisă în temeiul raportului de inspecţie fiscală încheiat în data de 7 august 2010 de aceeaşi instituţie şi înregistrat la sediul acesteia din 10 august 2009.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin decizia de impunere din 10 august 2009, emisă în temeiul raportului de inspecţie fiscală încheiat în data de 7 august 2010 de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj şi înregistrat la sediul acesteia din 10 august 2009 a fost obligată la plata sumei de 389,093 RON reprezentând TVA aferent operaţiunilor de prestări servicii, pe care societatea le-a efectuat în favoarea cetăţeanului G.P.S. precum şi la plata sumei de 312.783 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA.
A mai arătat reclamanta că atât dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. a), invocate de organul fiscal, cât şi cele ale art. 133 alin. (2) lit. l), invocate de reclamantă, au caracter derogatoriu de la regula consfinţită de art. 33 alin. (1) C. fisc. Întrucât sunt dispoziţii de excepţie, acestea sunt de strictă interpretare şi aplicare şi ca atare, argumentul aplicării art. 133 alin. (2) lit. a) doar în baza aşa zisului său caracter derogatoriu nu rezistă criticii.
A susţinut reclamanta că operaţiunile de intermediere sau altele similare nu se regăsesc în enumerarea de la punctual 13 alin. (4) din Normele de aplicare ale Codului fiscal, acestea fiind reglementate de art. 133 alin. (1) C. fisc., iar domnul G.P.S. îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea română pentru ca prestarea serviciului să fie considerată ca fiind efectuată în Spania, respectiv a furnizat un cod de identificare în scop de TVA, legal emis de autorităţile spaniole, astfel că operaţiunea de intermediere nu este supusă TVA în România.
Prin sentinţa nr. 1509 din 11 iunie 2010, Tribunalul Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. 1980/54/2010, iar în şedinţa publică din 23 septembrie 2010 reclamanta a depus o cerere de suspendare a executării actelor administrative, întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că în situaţia în care se trece la executarea celor două acte administrative s-ar ajunge la o încetare de plăţi a societăţii, având în vedere că societatea ar avea de plată o sumă de peste 600.000 RON. Astfel, organul fiscal, trecând la executarea raportului de inspecţie fiscală ar proceda la poprirea conturilor societăţii, fapt ce ar duce la imposibilitatea de plată a furnizorilor curenţi, paguba fiind iminentă, în sensul că nu ar mai putea lucra cu instrumentele bancare şi nici să onoreze obligaţiile de plată în curs de executare.
A mai arătat reclamanta că măsura suspendării este justificată şi de necesitatea continuării activităţii societăţii ce s-ar întrerupe în cazul în care nu ar putea onora obligaţiile curente de plată, fapt ce ar duce la crearea unei stări de insolvenţă a societăţii.
A precizat că societatea are contracte în curs de derulare, contracte de leasing şi de credit, care nu ar mai putea fi onorate, în cazul unei eventuale executări de către organul fiscal, aspecte de natură să prejudicieze societatea şi să creeze o pagubă iminentă, mergând până la încetarea colaborării cu furnizorii, fapt ce ar avea ca efect încetarea activităţii societăţii.
Reclamanta consideră că există serioase îndoieli asupra constatărilor inspecţiei fiscale, care a dat o interpretare greşită speţei, creând un fals debit în sarcina societăţii, deoarece operaţiunile comerciale derulate nu sunt purtătoare de TVA, datorită incidenţei art. 133 alin. (1) C. fisc., coroborat cu Normele de aplicare ale C. fisc.
În privinţa cazului bine justificat, reclamanta a arătat că acesta derivă şi din faptul că procedura administrativă nu este finalizată, iar executarea înaintea definitivării acestei proceduri mai înainte ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei datoriei constatate prin actul fiscal constituie motiv întemeiat de suspendare.
2. Apărările pârâtei
În temeiul art. 115-118 C. proc. civ. pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
3. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 538 din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de contestatoarea SC M.C. SRL, în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, a anulat decizia de impunere din 10 august 2009 şi decizia din 2 octombrie 2009 emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, a respins capătul de cerere privind anularea raportului de inspecţie fiscală, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea irevocabilă a cauzei şi a respins capătul de cerere privind suspendarea executării raportului de inspecţie fiscală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- Prin decizia de impunere din 10 august 2009, emisă în temeiul raportului de inspecţie fiscală încheiat în data de 7 august 2010 şi înregistrat la sediul acesteia din 10 august 2009 a fost obligată la plata sumei de 389,093 RON reprezentând TVA aferent operaţiunilor de prestări servicii, pe care societatea le-a efectuat în favoarea cetăţeanului G.P.S. precum şi la plata sumei de 312.783 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA, fiind invocate dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc.;
- În perioada februarie, martie şi iulie 2007, contestatoarea a efectuat prestări servicii de intermediere a vânzării bunurilor imobiliare pentru persoana fizică G.P.S., rezident al statului spaniol, având codul de identificare fiscală, înregistrând venituri în sumă de 2.047.854 RON, venituri pentru care nu a colectat taxa pe valoarea adăugată în suma de 389.093 RON, pe facturile interne întocmite de societate înscriindu-se „contravaloare servicii colaborare la intermediere vânzare terenuri”, acestea fiind singurele operaţiuni derulate pe perioada verificată;
- operaţiunile de prestări servicii au avut loc în baza contractelor de prestări servicii încheiate cu persoana fizică G.P.S., constând în colaborare la intermediere vânzare terenuri pentru un număr de patru firme din judeţul Gorj, pentru care societatea a emis patru facturi fiscale către persoana fizică G.P.S., rezident al statului spaniol şi cumpărător al acestor terenuri, facturile întocmite fiind evidenţiate în jurnalele de vânzări, ca fiind livrări intracomunitare de bunuri , scutite conform art. 143 alin. (2) lit. a) şi d) din Legea nr. 571/2003.
Analizând normele legale ce au fost avute în vedere de către pârâtă la emiterea actelor supuse controlului judecătoresc, în principal prin prisma modului de interpretare a legii, raportat la speţa dedusă judecăţii, instanţa de fond a apreciat că interpretarea dată excede cadrului statuat în mod expres prin art. 133 alin. (1) C. fisc.
A reţinut prima instanţă că potrivit acestui text de lege, locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile sunt efectuate.
Coroborând textele de lege enunţate şi aplicabile speţei, instanţa de fond a constatat, că prevederile art. 133 alin. (2) lit. a), cât şi cele ale art. 133 alin. (2) lit. i), invocate de către pârâtă în apărare au un caracter derogatoriu de la regula consfinţită de art. 133 alin. (1) C. fisc.
Fiind dispoziţii de excepţie, Curtea a apreciat că acestea sunt, potrivit regulilor generale, de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse şi aplicate şi în ipoteza incriminată de legiuitor, la alin. (1) al art. 133, normă ce este operantă contestatoarei şi implicit, speţei.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) C. fisc. şi a normelor metodologice de aplicare, rezultă că legiuitorul a definit în concret noţiunea de servicii legate de bunurile imobile, operaţiunile de intermediere sau altele similare neregăsindu-se în enumerarea expresă şi limitativă de la pct. 13 alin. (4) din norme, aceasta fiind şi logica juridică pentru care operaţiunile de intermediere, indiferent de obiectul asupra căruia poartă intermedierea, sunt prevăzute în mod expres în art. 133 alin. (1) C. fisc.
Pe de altă parte, a constatat prima instanţă că numitul G.P.S. îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea română pentru ca prestarea serviciului să fie considerată ca fiind efectuată în Spania, respectiv a furnizat codul de identificare, în scop de TVA, legal emis de autorităţile spaniole, operaţiunea de intermediere nefiind aşadar supusă TVA în România.
În ceea ce priveşte capetele de cerere privind anularea şi suspendarea raportului de inspecţie fiscală, Curtea de apel a reţinut că acestea sunt inadmisibile, având în vedere că raportul de inspecţie fiscală conţine constatări din punct de vedere faptic şi legal, potrivit art. 109 alin. (1) C. proc. fisc., fără ca prin el însuşi să producă efecte juridice fiscale, acestea fiind produse de decizia de impunere emisă în baza raportului de inspecţie fiscală potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. fisc., neputându-se reţine natura juridică de act administrativ fiscal, a raportului de inspecţie fiscală.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale prima instanţă a constatat că reclamanta a consemnat cauţiunea stabilită de instanţă în cuantum de 7.000 RON şi a apreciat că prin executarea ce se poate porni oricând împotriva reclamantei se creează posibilitatea producerii unui prejudiciu material, de natură a conduce la imposibilitatea continuării activităţii, a achitării obligaţiilor curente de plată şi în final la insolvenţa societăţii.
Cazul bine justificat, a considerat instanţa de fond că derivă din nelegalitatea actelor administrativ fiscale reţinută pentru considerentele expuse anterior, iar până la pronunţarea unei soluţii irevocabile cu privire la legalitatea şi temeinicia datoriei constatate prin actul fiscal, se impune adoptarea soluţiei de suspendare a executării actului fiscal contestat.
Faţă de probele administrate şi de prevederile legale incidente, Curtea de apel a reţinut că, în cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj.
II. Instanţa de recurs
1. Criticile pârâtei
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă următoarele:
- în mod greşit prima instanţă a dispus suspendarea executării actelor administrative contestate, deoarece nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 in Legea nr. 554/2004, în motivarea soluţiei preluându-se numai argumentele intimatei reclamante;
Cauţiunea stabilită pentru judecarea cererii de suspendare s-a situat la 0,99% din valoarea sumei contestate, favorizând-o în mod evident pe reclamantă, acordându-se nejustificat două termene de judecată pentru achitarea acesteia;
- în mod nelegal s-au anulat decizia de impunere din 10 august 2009 şi decizia de soluţionare a contestaţiei din 2 octombrie 2010, considerându-se în mod greşit că nu erau aplicabile prevederile art. 133 alin. (1) C. fisc., deşi obligaţiile fiscale de 70.1876 RON proveneau din colectarea suplimentară de TVA pentru prestările de servicii legate de bunuri imobile în valoare de 2.047.854 RON.
În dezvoltarea acestei critici recurenta a învederat că lunile februarie, martie, iulie 2007 intimata-reclamantă a desfăşurat operaţiuni de prestări servicii constând în „colaborare la intermediere vânzări terenuri”pentru 4 firme din judeţul Gorj, întocmind în acest sens 4 facturi fiscale către persoana fizică G.P.S., rezident al statului spaniol cu codul de identificare fiscală, intimata înregistrând venituri în valoare de 2.047.854 RON, pentru care nu a calculat şi colectat TVA.
Recurenta a arătat că terenurile care au făcut obiectul intermedierii vânzării-cumpărării sunt situate în România, iar serviciile legate de aceste bunuri sunt operaţiuni impozabile pentru care locul prestării este în România, indiferent dacă prestatorul se situează sau nu în România, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 129 alin. (1), 133 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., astfel că în mod corect organele fiscale au stabilit că intimata avea obligaţia de a colecta TVA în valoare de 389.093 RON pentru prestări servicii din domeniul intermedierilor de valori imobiliare din perioada februarie-iulie 2007.
S-a susţinut că în mod corect s-au stabilit majorări de întârziere pentru neachitarea debitelor la termenele legale, soluţia primei instanţe fiind criticabilă şi pentru că nu a apreciat în nici un fel actele depuse de recurentă în apărarea sa, respectiv adresa din 23 iunie 2010 privind încadrarea corectă a operaţiunilor de intermediere cumpărare imobile, reprezentate de terenuri facturate de intimată rezidentului spaniol.
S-a solicitat admiterea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. şi modificarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.
2.Apărările intimatei
Intimata prin întâmpinarea depusă la dosar în temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. şi prin apărătorul său în instanţă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că prima instanţă a aplicat corect legea la soluţionarea cauzei, respectiv art. 15 din Legea nr. 554/2004 în privinţa suspendării actelor administrativ–fiscale contestate, dar şi a anulării acestora, fiind incidente dispoziţiile art. 143, alin. (2) lit. a) şi d) din Legea nr. 571/2003, care reglementează livrarea intracomunitară de bunuri, scutită de la TVA.
Intimata a argumentat că art. 13 alin. (4) din normele metodologice de aplicare a C. fisc. care detaliază dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc. nu enumeră intermedierea între serviciile legate de bunuri imobile, în schimb, în cazul în care pentru serviciile de intermediere prestate, clientul a furnizat un cod de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autorităţile competente dintr-un stat membru, altul decât cel în care se realizează operaţiunile, se consideră că prestarea are loc în statul membru care a atribuit codul de înregistrare în scopuri de TVA.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Situaţia de fapt
Între intimata–reclamantă SC M.C. SRL Motru , în calitate de prestator şi cetăţeanul G.P.S., rezident în Spania, în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul de prestări servicii din 1 ianuarie 2007 în baza căruia intimata a verificat şi a intermediat cumpărarea, de către beneficiar, a unor terenuri situate în localitatea G., judeţul Timiş, în condiţiile prevăzute la pct. IV din contract, de la 4 societăţi comerciale al căror administrator era rezidentul spaniol, aşa cum rezultă din art. II al contractului.
În perioada februarie-iulie 2007 intimata a emis 4 facturi fiscale către cetăţeanul spaniol G.P.S. reprezentând contravaloarea serviciilor de „colaborare la intermedierea cumpărării de terenuri” în valoare de 2.047.854 RON, venituri pentru care nu a calculat TVA.
Organele fiscale, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj a stabilit prin raportul de inspecţie fiscală din 7 august 2009 (Dosar 3699/95/2010 al Tribunalului Gorj că intimata datorează TVA suplimentară în valoare de 389.093 RON, precum şi accesorii reprezentând majorări de întârziere calculate până la 7 august 2009 în valoare de 312.783 RON, emiţându-se în acest sens decizia de impunere din 10 august 2009 de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj.
Contestaţia formulată de reclamanta-intimată a fost respinsă prin decizia din 2 octombrie 2009 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Gorj.
Prin sentinţa nr. 538 din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis în parte acţiunea reclamantei, a dispus suspendarea deciziei de impunere până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, dar şi anularea acesteia, împreună cu decizia de soluţionare a contestaţiei din 2 octombrie 2009 Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj.
Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat.
Problema de drept dedusă judecăţii este verificarea legalităţii TVA stabilită suplimentar în sarcina intimatei şi a accesoriilor aferente, prin actele administrativ-fiscale contestate pentru operaţiunea de intermediere vânzare imobiliară efectuată în perioada februarie-iulie 2007 în beneficiul rezidentului spaniol G.P.S.
Ambele părţi din proces au fost de acord că această operaţiune este o prestare de servicii, în sensul art. 129 alin. (1) C. fisc., fiind desemnată ca atare şi prin contractul de prestări servicii încheiat la 1 ianuarie 2007 între intimată şi rezidentul spaniol, cumpărător al terenurilor din România, beneficiar al prestaţiilor de intermediere executate de intimată.
Art. 126 (1) C. fisc. delimitează operaţiunile impozabile care intră în sfera de aplicare a TVA şi care trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) operaţiunile care, în sensul art. 128-130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate cu art. 132 şi 133;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acţionând ca atare;
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).
Pct. 2 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, specifică:
„(1) În sensul art. 126 alin. (1) C. fisc., operaţiunea nu este impozabilă în România dacă cel puţin una din condiţiile prevăzute la alin. a)-d) nu este îndeplinită”.
Condiţia disputată de părţile din proces este aceea a locului prestării serviciilor, dacă este considerat a fi sau nu în România, celelalte 3 condiţii pentru aplicabilitatea TVA operaţiunii de intermediere vânzare-cumpărare imobiliară realizată de intimată în 2007 fiind în mod evident îndeplinite.
Art. 133 alin. (1) C. fisc. prevede cu titlu de principiu că „Locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix la care serviciile sunt efectuate”.
Prin urmare, prin aplicarea regulii de la acest text, rezultă că locul prestării serviciilor de intermediere de către intimată este România, unde aceasta este stabilită şi îşi are sediul.
Organele fiscale au ajuns la aceeaşi concluzie prin aplicarea art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc. coroborat cu art. 133 alin. (1) lit. a) C. fisc. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Normele Metodologice de aplicare a acestuia.
Conform acestor texte: Art. 133 alin. (2) C. fisc.: „prin derogare de la prevederile alin. (1), pentru următoarele prestări servicii locul prestării este considerat a fi:
a) locul unde sunt situate bunurile imobile, pentru presările de servicii efectuate în legătură cu bunurile imobile”.
Pentru corecta aplicare a dispoziţiilor menţionate anterior prin art. 13 alin. (4) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 s-au enumerat cu titlu exemplificativ şi nu limitativ categoriile de operaţiuni, care pot fi încadrate în acest text:
Pct. 13 alin. (4) din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004:
„(1) În sensul art. 133 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. , serviciile legate de bunurile imobile cuprind operaţiuni precum:
a) lucrări de construcţii-montaj, transformare, finisare, instalare, reparaţii, întreţinere, curăţare şi demolare efectuate asupra unui bun imobil prin natura sa, precum şi orice operaţiune ce se efectuează în legătură cu livrarea de bunuri mobile şi încorporarea acestora într-un bun imobil astfel încât bunurile mobile devin bunuri imobile prin natura lor;
- studiile şi activităţile de supervizare, care fac parte în mod obişnuit din ocupaţia arhitecţilor, supervizorilor sau inginerilor şi care au ca obiectiv pregătirea şi coordonarea unei activităţi prevăzute la lit. a);
- activităţile de evaluare a unui bun imobil ;"
Împrejurarea că operaţiunea de intermediere imobiliară nu este expres enumerată în acest text nu este de natură să o excludă de sub incidenţa art. 133 alin. (2) lit. a), deoarece aşa cum deja s-a arătat, enumerarea din art. 13 alin. (4) din normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 este enunţiativă, informativă, exemplificativă, aşa cum reiese din formularea „în sensul art. 133 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.” şi „operaţiuni precum …”, fiind evidentă intenţia legiuitorului de a considera pentru toate prestările de servicii legate de bunuri imobile că locul prestării se situează în România.
Prin urmare şi regula instituită de art. 133 alin. (1) şi cazul particular al prestărilor de servicii legate de imobile converg în sensul că operaţiunea de intermediere vânzare cumpărare imobiliară realizată de intimată este impozabilă din punct de vedere al TVA, potrivit C. fisc. român.
Nu poate fi reţinută aplicabilitatea dispoziţiilor de excepţie invocate de intimată, art. 133 alin. (2) lit. i) C. fisc. pentru o prestare de servicii legată de bunuri imobile situate în România, efectuată de o persoană obligată la plata taxei pentru operaţiuni taxabile din România, conform art. 150 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., neavând importanţă dacă beneficiarul este stabilit sau nu în România, este înregistrat sau nu în scopuri de TVA, a transmis sau nu cod de TVA din alt stat membru UE.
Astfel art. 150 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. prevede că:
„(1) Următoarele persoane sunt obligate la plata taxei dacă aceasta este datorată în conformitate cu prevederile prezentului titlu:
a) persoana impozabilă care efectuează livrări de bunuri sau prestări servicii taxabile , conform prevederilor prezentului titlu, cu excepţia cazurilor pentru care clientul este obligat la plata taxei conform prevederilor lit. b)-g)”.
În concluzie, operaţiunile de intermediere cumpărare terenuri executate de intimată în baza contractului de prestări servicii încheiat cu un rezident spaniol reprezintă din punct de vedere al TVA prestări servicii constând în operaţiuni de intermediere cu bunuri imobile, pentru care locul prestării este în România, conform art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc., fiind impozabile din punct de vedere al TVA în România, potrivit art. 126 alin. (1) C. fisc., persoana obligată la plata TVA fiind intimata, potrivit art. 150 alin. (1) lit. a) C. fisc.
Cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei se constată că pentru a se dispune această măsură în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, trebuiau îndeplinite cerinţele art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Instanţa de fond şi-a motivat soluţia prin trimitere la argumentele pentru care a admis acţiunea, or în cadrul cererii de suspendare nu se antamează fondul cauzei, ci doar se cercetează sumar aspecte care să inducă o puternică îndoială cu privire la legalitatea actelor a căror suspendare s-a solicitat.
Viziunea diferită a reclamantei asupra dispoziţiilor legale incidente cauzei, în raport cu cea a organelor fiscale nu este de natură să creeze incertitudine cu privire la actele administrative emise de autorităţile fiscale cu respectarea competenţelor legale şi în aplicarea legii.
Cum neîndeplinirea uneia din cerinţele art. 14 din Legea contenciosului administrativ este de natură că conducă la respingerea cererii de suspendare, analiza condiţiei „pagubei iminente” este inutilă.
4.Soluţia instanţei de recurs
Astfel fiind, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica în tot sentinţa, în sensul că va respinge în întregime acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, împotriva sentinţei nr. 538 din 25 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge în întregime acţiunea reclamantei SC M.C. SRL, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 4540/2011. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 4564/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
