ICCJ. Decizia nr. 4605/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4605/2011
Dosar nr.482/42/2011
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe.
Prin cererea formulată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, aşa cum a fost precizată la termenul din 9 iunie 2011, reclamanta Regia Autonomă de Transport Public Ploieşti a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti, să se dispună, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere din 29 aprilie 2011, emisă de pârâtă, prin care s-a dispus plata unor obligaţii fiscale în sarcina sa, în cuantum de 34.728.121 RON.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în cauză a declanşat procedura prealabilă prin care a solicitat anularea actului fiscal a cărei suspendare a executării o solicită, prin depunerea unei contestaţii la A.N.A.F. – D.G.A.M.C., la data de 26 mai 2011 şi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004 , în sensul că executarea deciziei de impunere i-ar aduce mari prejudicii prin blocarea activităţii şi imposibilitatea efectuării plăţii datoriilor care, în prezent, se ridică la 5.568.985 RON.
A mai susţinut reclamanta că executarea deciziei ar determina măsura concedierii colective întrucât nu se mai poate realiza obiectul de activitate al regiei şi nu în ultimul timp ar duce la blocarea transportului în comun în mun. Ploieşti.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 190 din 10 iunie 2011 a admis cererea formulată de Regia Autonomă de Transport Public Ploieşti şi a dispus suspendarea deciziei de impunere din 29 aprilie 2011 emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
A constatat depunerea unei cauţiuni de către reclamantă în sumă de 173.640,61 RON, prin recipisa de consemnare din 09 iunie 2011 la C.E.C. - Sucursala Ploieşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd posibilitatea ca, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată să poată cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
A reţinut Curtea că, atât cazul bine justificat, cât şi noţiunea de pagubă iminentă, sunt termeni definiţi de dispoziţiile art. 2 lit. ş) şi t), în sensul că prin pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public; iar cazul bine justificate constă în împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
A apreciat instanţa că, în cadrul unei cereri de suspendare are posibilitatea de a efectua numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului întrucât în cadrul acestei proceduri nu se poate argumenta aparenţa de nelegalitate prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ în sine, întrucât aceasta vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare.
Prin raportul de inspecţie fiscală contestat, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată suplimentare la bugetul de stat, cu titlu de TVA, organele fiscale constatând că reclamanta, pentru sumele încasate de la Consiliul Local Ploieşti, aferente gratuităţilor şi reducerilor de tarife pentru abonamentele acordate anumitor categorii sociale, avea obligaţia colectării TVA întrucât se încadrează în prevederile art. 137 al 1 lit. a) coroborat cu pct. 18 alin. (1) din HG nr. 44/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
Curtea a considerat că soluţionarea acestei probleme ţine exclusiv de fondul acţiunii în anulare, însă pentru evitarea unei pagube iminente, în sensul evitării unei perturbări grave a activităţii reclamantei se impune suspendarea executării deciziei de impunere.
Aceasta întrucât din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamanta, care are ca obiect de activitate serviciu public de transport în cadrul mun. Ploieşti, blocarea conturilor ar duce la întreruperea prestaţiilor datorită imposibilităţii aprovizionării cu combustibil şi, nu în ultimul rând, întreruperea activităţii ar crea premisele unor disponibilizări de personal.
Totodată, Curtea a reţinut că, în cauză, în conformitate cu art. 215 C. proCod Fiscal, reclamanta a făcut dovada depunerii cauţiunii în cuantumul fixat de instanţă.
2. Recursul exercitat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, criticând-o ca nelegală şi netemeinică şi invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a admis cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantă şi a suspendat executarea deciziei de impunere din 29 aprilie 2011, având în vedere că prevederile art. 581 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, iar cererea de ordonanţă preşedinţială nu este admisibilă în cauzele de contencios administrativ şi fiscal.
A mai susţinut recurenta că, în situaţia în care instanţa va considera că cererea formulată de reclamantă trebuie interpretată ca fiind o cerere de suspendare, aşa cum de altfel a făcut şi instanţa de fond, care a analizat cererea din perspectiva art. 14 din Legea nr. 554/2004, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi respingerea cererii de suspendare ca nefondată.
În acest sens recurenta a arătat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât în ceea ce priveşte cazul bine justificat, cât şi în ceea ce priveşte paguba iminentă.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat, deşi instanţa de fond nu reţine care ar fi acele motive bine justificate care ar crea o aparenţă de nelegalitate a actelor administrative, aceasta consideră ca se impune suspendarea actelor administrative.
În aceste condiţii, susţine recurenta, hotărârea atacată este, pe de o parte, nemotivată, în ceea ce priveşte cazul bine justificat, şi, pe de altă parte, este dată cu aplicare greşită a legii, având în vedere că potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, aceste motive trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta a arătat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă, în acest sens rezumându-se a afirma că executarea deciziei de impunere i-ar crea grave prejudicii având în vedere cuantumul mare al obligaţiilor fiscale stabilite.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt fondate, după cum se va arăta în continuare.
Prima instanţă avea obligaţia să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente.
Referindu-se la noţiunile sus-menţionate, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 defineşte „paguba iminentă" ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public" (lit. ş), iar „cazuri bine justificate" - „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ" (lit. t).
Cele două condiţii, prin modul restrictiv-imperativ în care sunt reglementate, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa „unui caz bine justificat" şi a „iminenţei producerii pagubei".
Or, aprecierea instanţei de judecată, potrivit căreia criticile aduse de reclamantă actelor contestate constituie caz bine justificat, este greşită, întrucât acestea nu pot, prin ele însele, fără alte dovezi, să probeze existenţa condiţiei prevăzute de lege.
Motivele de nelegalitate a actelor contestate, invocate de intimata-reclamantă, nu creează pentru actele administrativ-fiscale a căror executare se cere a fi suspendată o îndoială serioasă în privinţa legalităţii, în sensul definiţiei date de legiuitor acestei noţiuni în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, iar intimata-reclamantă nu a prezentat alte indicii aparente, care să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor contestate, fără ca prin aceasta să antameze sau anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii acestora.
În cauză, prin raportul de inspecţie fiscală, organele de control au reţinut că TVA în cuantum de 21.679.466 RON a fost determinată prin includerea în baza de impozitare a subvenţiilor primite pentru acoperirea diferenţelor de preţ aferente serviciilor de transport prestate în favoarea unor categorii de persoane care au beneficiat de facilitaţi sub forma reducerilor sau gratuităţilor la transportul public urban de călători.
Astfel, intimata-reclamantă a efectuat anumite servicii de transport public urban pentru anumite categorii de persoane, în mod gratuit sau la tarife inferioare celor standard, în conformitate cu prevederile unor hotărâri ale autorităţilor publice centrale sau ale Consiliului Local Ploieşti, pentru pensionari, persoanele cu handicap, veteranii de război şi văduvele de război, elevii şi studenţi, elevi şi studenţi orfani, studenţii căminişti, pentru care primea lunar, pe baza unor deconturi subvenţii de la Consiliul Local Ploieşti, subvenţia fiind stabilită pentru fiecare tip de abonament fără TVA, pentru acoperirea diferenţelor de tarif sub forma de gratuităţi sau reduceri acordate acestor categorii de persoane.
Ca temei de drept, în raportul de inspecţie fiscală au fost menţionate prevederile art. 126 alin. (1), art. 126 alin. (9) lit. b), art. 129 alin. (1), art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 precum şi prevederile pct. 18 alin. (1) din HG nr. 44/2004.
Ca atare, aspectul reţinut de către instanţa de fond prin hotărârea recurată, cu privire la încălcarea art. 141 lit. i) din Cod Fiscal, nu poate fi considerat a fi un caz temeinic justificat, având în vedere că acest text vizează „prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri strâns legate de asistenţa şi/sau protecţia socială, efectuate de instituţiile publice sau de alte entităţi recunoscute ca având caracter social, inclusiv cele livrate de căminele de bătrâni", or reclamanta în cauză este un agent economic.
Prin urmare, în mod greşit a reţinut prima instanţă că în speţă ar fi îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat.
Nici în ceea ce priveşte condiţia referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente ce s-ar produce prin executarea actelor contestate, cele reţinute de prima instanţă, în sensul că prin indisponibilizarea sumelor băneşti considerabile reprezentând obligaţiile de plată stabilite în sarcina societăţii-reclamante s-ar ajunge la imposibilitatea desfăşurării în continuare a activităţii acesteia, nu sunt de natură a conduce la concluzia potrivit căreia această situaţie se încadrează în definiţia noţiunii de „pagubă iminentă" prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/ 2004, citate mai sus.
Înalta Curte apreciază, în raport cu jurisprudenţa acestei instanţe, că afirmaţia în sensul că, prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăţi comerciale nu conduce implicit la concluzia îndeplinirii cerinţei în discuţie.
În plus, aspectul invocat de intimata-reclamantă referitor la imposibilitatea onorării obligaţiilor către diverşi parteneri de afaceri, derivând din contractele asumate, nu a fost probat, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens.
Or, suspendarea actelor administrative reprezintă, aşa cum am arătat, o situaţie de excepţie, întrucât acestea se bucură de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.
Faţă de cele arătate, cum din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că sunt îndeplinite condiţiile referitoare la cazul bine justificat şi paguba iminentă a cărei prevenire se urmăreşte prin suspendarea executării actelor administrative contestate, Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, ceea ce face ca motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie întemeiat, urmând a fi admis recursul, casată sentinţa atacată şi, pe fond, respinsă cererea de suspendare formulată de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 190 din 10 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 458/2011. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 4607/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
