ICCJ. Decizia nr. 463/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 463/2011
Dosar nr.11111/2/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2676 din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, admiţându-se excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului MFP, respingându-se în consecinţă acţiunea formulată de reclamanta faţă de acest pârât. A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta M.V.C. faţă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fiind obligată pârâta să emită în favoarea reclamantei titlul de plată pentru suma de 277.000 RON conform Deciziei nr. 4593 din 23 aprilie 2009 şi să achite reclamantei prima tranşă de 250.000 RON, până cel mai târziu la data de 2 iulie 2010, respectiv a doua tranşă de 27.000 RON, până cel mai târziu la data de 2 iulie 2011. A fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind plata de daune cominatorii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că legitimarea procesuală pasivă în cauză are, potrivit reglementării cuprinsă în art. 3 lit. h), respectiv art. 131 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, exclusiv pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Ministerul Finanţelor Publice neavând, potrivit legii speciale, niciun fel de atribuţii în situaţii precum cea incidentă în speţă.
Pe fondul cauzei, judecătorul fondului a constatat că prin Decizia nr. 4593 din 23 aprilie 2009 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantei în cuantum de 277.000 RON, conform Dispoziţiei nr. 7786 din 18 aprilie 2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a raportului de evaluare întocmit în Dosarul înregistrat sub nr. 38630/CC din 12 ianuarie 2008.
Totodată, în temeiul prevederilor Legii nr. 247/2005 reclamanta a formulat cererea de opţiune din 02 iulie 2009 pentru emiterea titlului de plată, în vederea plăţii în numerar, pentru întreaga sumă de 277.000 RON, având în vedere cuantumul sub 500.000 RON al despăgubirii stabilite.
S-a apreciat că din interpretarea coroborată a art. 182 lit. a) cu textul art. 3 lit. h) din Titlul VII al legii reiese că termenele de eşalonare, de un an de la emiterea titlului de plată pentru prima tranşă de 250.000 RON, respectiv doi ani de la emiterea titlului de plată pentru cea de-a doua tranşă de (până) la 250.000 ROn, sunt termenele maxime pentru plata despăgubirilor şi că în funcţie de existenţa disponibilităţilor financiare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, are o marjă pentru efectuarea plăţii doar în cadrul acestor termene.
Astfel, soluţia adoptată în practica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, de emitere a titlului de plată doar în momentul existenţei disponibilităţilor băneşti, nu are nicio acoperire legală, încercându-se astfel doar amânarea curgerii termenelor maximale.
În atare condiţii, prima instanţă a apreciat că pârâta a procedat în mod nelegal neemiţând titlul de plată imediat după depunerea cererii de opţiune, încercând astfel să amâne începutul cursului termenelor maximale.
Reţinând că reclamanta aşteaptă acordarea măsurilor reparatorii de mai bine de 9 ani, instanţa a făcut aplicarea art. 110 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "Preşedintele mai poate încuviinţa, în general, înainte de împlinirea termenului, cereri pentru executarea la termen a unor obligaţiuni, ori de câte ori va socoti că cererile sunt îndreptăţite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului" atât în ce priveşte prima tranşă, de 250.000 RON, termenul suspensiv pentru plata primei tranşe împlinindu-se la data de 02 iulie 2010, cât şi în ceea ce priveşte cea de-a doua tranşă, al cărei termen maxim de plată se împlineşte în data de 02 iulie 2011.
Capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii a fost respins ca inadmisibil, cu motivarea că legea specială prevede reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, pentru executarea obligaţiilor de "a face" intuitu personae, cum este obligaţia de emitere a titlului de plată, anume aplicarea unei amenzi conducătorului autorităţii.
În termen legal împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând soluţia instanţei de fond pentru neobservarea criteriului obiectiv de soluţionare a cererilor de opţiune, stabilit prin art. 182 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 coroborat cu art. 182 pct. 1 din HG nr. 128/2008 potrivit cărora emiterea titlurilor de plată şi plata despăgubirilor se va face în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor băneşti în contul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Cererea de opţiune a reclamantei a fost înregistrată la data de 2 iulie 2009, iar până în prezent despăgubirile în numerar corespunzătoare primei tranşe au fost efectuate în limita disponibilităţilor financiare până la cererea de opţiune înregistrată în 29 aprilie 2008.
Recurenta a mai arătat că intimata-reclamantă nu figurează cu cerere de prioritate conform art. 182 pct. 5 din HG nr. 128/2008 care, prin derogare de la regula soluţionării în ordine cronologică, prevede că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor poate să emită cu prioritate titluri de plată şi/sau titluri de conversie în cazuri excepţionale (cazuri medicale, cazuri sociale, dovedite cu înscrisuri).
În plus s-a subliniat că din raţiuni financiare creanţele asupra statului nu se pot plăti decât în condiţii de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi că ţinând seama de impactul semnificativ asupra bugetului de stat pe care îl va avea plata despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de imposibilitatea menţinerii echilibrului bugetar, Guvernul României a adoptat OUG nr. 62/2010 care prin art. 3(1) suspendă emiterea titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani de la fata intrării în vigoare a ordonanţei (1 iulie 2010).
Pentru cele arătate, recurenta a apreciat că se impune casarea sentinţei recurate în sensul respingerii obligaţiei de emitere a titlului de plată şi plata efectivă a sumelor aferente despăgubirilor în numerar stabilite prin Decizia nr. 4593 din 23 aprilie 2009, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Examinând cauza din perspectiva criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a legislaţiei incidente şi a probatoriului administrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei atacate.
Prin Decizia nr. 4593 din 23 aprilie 2009 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantei M.V.C. titlul de despăgubire în cuantum de 277.000 RON, conform raportului de evaluare întocmit, în temeiul art. 13(1) şi art. 16(7) din Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente).
În temeiul Capitolului V1 Secţiunea1 - Valorificarea titlurilor de despăgubire din Legea nr. 247/2005 şi al Normelor metodologice de aplicare a acestor dispoziţii legale, reclamanta a adresat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar cererea de opţiune pentru titlu de plată (despăgubiri în numerar) pentru suma de 277.000 RON, înregistrată în 2 iulie 2009.
Demersul judiciar al reclamantei din 23 noiembrie 2009 a fost cauzat de nesoluţionarea dosarului reclamantei cu prioritate, având în vedere vârsta înaintată a acesteia, prevalându-se şi de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care au statuat că orice cerere trebuie rezolvată într-un termen rezonabil. Prin această acţiune s-a solicitat şi plata efectivă a despăgubirilor, astfel cum rezultă din actele dosarului aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Raportându-se la această situaţie de fapt, necontestată de autoritatea pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, judecătorul fondului a procedat la o corectă interpretare şi a aplicat în consecinţă dispoziţiile legale incidente, obligând pârâta să emită titlul de plată conform Deciziei nr. 4593 din 23 aprilie 2009 şi să achite reclamantei prima tranşă de 250.000 RON până cel târziu la data de 2 iunie 2010, iar cea de-a doua tranşă de 27.000 RON până cel târziu la data de 2 iunie 2011.
Pornind de la principiul potrivit căruia normele legale trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice şi nu în sensul în care nu ar putea produce niciun efect, în mod just prima instanţă a remarcat că interpretarea art. 182 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se poate face numai prin corelare cu art. 3 lit. h) din Titlul VII al aceluiaşi act normativ care statuează că: "Sumele aferente despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranşe pe parcursul a doi ani, calculaţi cu începere de la data emiterii titlului de plată, până la concurenţa sumei de 500.000 RON, chiar dacă valoarea titlurilor de despăgubire depăşeşte această sumă. Sumele aferente despăgubirilor în numerar în cuantum de maxim 250.000 RON se vor plăti într-o singură tranşă. Despăgubirile în numerar mai mari de 250.000 RON dar până la 500.000 RON se vor plăti astfel: prima tranşă a despăgubirilor în numerar va fi în cuantum de 250.000 RON, cea de-a doua tranşă a despăgubirilor va fi reprezentantă de diferenţa între cuantumul total al despăgubirilor în numerar şi suma de 250.000 RON".
Un argument suplimentar pentru concluzia corectă a instanţei, îl constituie şi dispoziţiile art. 182 (1) lit. a) din HG nr. 128/2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 aprobate prin HG nr. 1095/2005, prevederi care în ierarhia actelor normative sunt subordonate textelor legale indicate mai înainte, rezultând fără dubiu că emiterea titlului de plată nu este condiţionată de existenţa disponibilităţilor financiare.
Apărările pârâtei privind neeliberarea titlului de plată motivată de inexistenţa disponibilităţilor băneşti nu au suport legal şi de aceea au fost respinse.
Relativ la situaţia particulară a reclamantei s-a considerat în mod just că atitudinea şi practica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor poate fi sancţionată doar prin obligarea autorităţii să achite reclamantei cele două tranşe (de 250.000 lei şi respectiv 27.000 lei), stabilind că momentul de la care începe că curgă termenul maxim de 1 an pentru plata primei tranşe este reprezentat de data de 2 iulie 2009, dată la care s-a înregistrat cererea de opţiune şi la care trebuia emis titlul de plată.
La stabilirea termenelor pentru plata fiecăreia din cele două tranşe instanţa de fond a aplicat art. 110(3) C. proc. civ., pentru a se asigura respectarea art. 3 lit. h) din Titlul VII şi subliniază Înalta Curte şi pentru ca persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii în conformitate cu Legea nr. 245/2007 să poată beneficia efectiv de acestea, asigurându-se în acest fel şi protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În mod constant jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a atenţionat în materia dreptului de proprietate şi a măsurilor reparatorii la care este obligat statul român că se impune ca persoanelor îndreptăţite să li se garanteze în mod concret aceste drepturi care nu pot rămâne doar ipotetice şi iluzorii pentru că în acest fel s-ar încălca în mod evident şi brutal prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ratificate de România prin Legea nr. 30/1994).
Protocolul nr. 1 la Convenţie nu îngrădeşte dreptul statelor de a stabili domeniul şi condiţiile în materie de restituire a proprietăţii, însă în urma numeroaselor condamnări pe care statul român le-a suferit în urma constatării ineficienţei mecanismului de despăgubire sau restituire, a încălcării în mod repetat a obligaţiilor instituite prin legi speciale în sarcina autorităţilor competente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat Hotărârea pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii vs. România - publicată în M. Of., nr. 778/22.11.2010.
În acest context, deloc de neglijat, în condiţiile în care reclamanta a început demersurile pentru compensaţiile cuvenite încă din anul 2001, titlul de despăgubire a fost emis la data de 23 aprilie 2009, iar cererea de opţiune pentru titlul de plată a fost înregistrată la 2 iulie 2009, Înalta Curte constată că nu este adecvată o altă abordare decât cea la care s-a oprit instanţa de fond.
Pentru faptul că titlul de plată trebuia emis la data de 2 iulie 2009 (data cererii de opţiune) nu vor fi primite apărările recurentei-pârâte fundamentate pe OUG nr. 62 din 30 iunie 2010 şi intrată în vigoare la 1 iulie 2010, prin care pentru raţiuni financiare s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deoarece în acest fel s-ar permite o nouă încălcare a obligaţiilor stabilite printr-o lege specială în sarcina autorităţilor competente şi nu în ultimul rând, implicit, o posibilă condamnare a statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Pentru aceleaşi raţiuni apar nerelevante şi apărările recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că intimata nu ar fi uzat de dispoziţiile art. 182 pct. 5 din HG nr. 128/2008 pentru emiterea cu prioritate a titlului de plată, mai ales că în chiar cuprinsul cererii de recurs Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor recunoaşte că reclamanta figurează în baza Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar cu cerere de prioritate şi documente ataşate în vederea susţinerii situaţiei speciale în care se află.
Văzând şi dispoziţiile art. 312(1) C. proc. civ. şi art. 20(1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 2676 din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 4607/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 466/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
