ICCJ. Decizia nr. 4704/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4704/2011
Dosar nr. 811/39/2009
Şedinţa publică din 13 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC S.C. SA Rădăuţi a chemat în judecată pe pârâtele D.G.F.P. Suceava şi A.F.P. Suceava, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
- anularea deciziei de impunere din 12 decembrie 2008 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală;
- obligarea pârâtelor la rambursarea sumei de 2.502.435 RON cu titlu de TVA;
- obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 600.333 RON prelevată din conturile societăţii de Trezorerie până la data suspendării deciziei de impunere atacate;
- anularea deciziilor referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale din 12 ianuarie 2009, din 27 ianuarie 2009 şi din 28 ianuarie 2009, precum şi a oricăror alte decizii privind obligaţii de plată accesorii aceluiaşi debit;
- anularea dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 11 decembrie 2008;
- anularea raportului de inspecţie fiscală parţială din 15 decembrie 2009.
Capătul de cerere privind anularea dispoziţiei de măsuri din 11 decembrie 2008 a fost ulterior disjuns, prin încheierea de şedinţă din 14 decembrie 2009.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 35 din 31 ianuarie 2011 Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC S.C. SA Rădăuţi, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Suceava şi A.F.P. Suceava, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Capetele de cerere privind anularea deciziei de impunere din 12 decembrie 2008, a deciziilor referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 12 ianuarie 2009, din 27 ianuarie 2009 şi din 28 ianuarie 2009 şi restituirea sumelor de bani menţionate în aceste decizii, precum şi capătul de cerere privind anularea raportului de inspecţie fiscală parţială din 15 decembrie 2009 sunt inadmisibile.
Reclamanta a formulat contestaţii împotriva deciziilor din petitul acţiunii potrivit procedurii reglementate de Titlul IX C. proCod Fiscal, art. 205 şi urm., iar, în urma soluţionării contestaţiilor împotriva celor patru decizii, s-au emis deciziile nr. 159 din 12 mai 2009, nr. 48 din 22 mai 2009, nr. 49 din 22 mai 2009 şi Decizia nr. 50 din 22 mai 2009.
Potrivit dispoziţiilor art. 218 C. proCod Fiscal, aceste din urmă decizii pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ şi fiscal, situaţia fiind diferită de aceea reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 care nu prevede că se atacă la instanţa de contencios administrativ actul administrativ prin care s-a soluţionat plângerea prealabilă. Aşadar, în contenciosul fiscal, C. proCod Fiscal reglementează o procedură specială de contestare.
Instanţa a mai reţinut că un aspect deosebit de relevant în speţă e acela că Decizia nr. 159 din 12 mai 2009, pronunţată în soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei din 2008, a fost emisă de către A.N.A.F. [dat fiind cuantumul sumei, mai mare de 1.000.000 RON – art. 209 alin. (1) lit. b) în forma în vigoare la data de 12 mai 2009].
Or, este fără îndoială că, în aceste condiţii, contestaţia în instanţă nu se poate soluţiona fără prezenţa în cadrul procesual a A.N.A.F., care a emis Decizia nr. 159/2009, care, potrivit art. 218 C. proCod Fiscal, poate fi atacată în instanţă.
Însă, reclamanta s-a opus introducerii în cauză a A.N.A.F. (încheierea din 27 noiembrie 2009).
S-a mai arătat că şi celelalte decizii menţionate au fost emise de către A.N.A.F., în soluţionarea contestaţiilor.
Cum capetele de cerere privind anularea deciziilor de impunere sunt inadmisibile, acelaşi caracter îl au şi cererile accesorii de restituire a sumelor de bani.
Inadmisibil este şi capătul de cerere privind anularea raportului de inspecţie fiscală din 15 decembrie 2009, întrucât acesta nu este un act administrativ fiscal în înţelesul art. 41 C. proCod Fiscal, ci doar un înscris în care se consemnează constatările inspecţiei şi care stă la baza emiterii deciziei de impunere.
Nu sunt întemeiate susţinerile privind faptul că reclamanta ar fi contestat şi deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor. O asemenea cerere (care trebuia formulată în scris, potrivit art. 82 C. proc. civ.) nu există la dosar, iar petitul unei acţiuni trebuie clar stabilit, nu dedus pe cale de interpretare sau implicit prin extinderea cadrului procesual obiectiv peste limitele învestirii instanţei. Că reclamanta nu a înţeles să conteste şi deciziile emise în procedura de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor de impunere o dovedeşte împrejurarea că s-a opus introducerii în cauză a A.N.A.F. (instituţia care a emis deciziile ca urmare a soluţionării contestaţiilor).
3. Recursul declarat de SC S.C. SA Rădăuţi
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC S.C. SA Rădăuţi a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că prima instanţă a interpretat formalist acţiunea, reţinând greşit că nu a formulat un petit care să vizeze şi Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative. În realitate, arată recurenta, chiar dacă nu a formulat un capăt de cerere distinct, este evident că această decizie a fost atacată implicit, iar această eventuală eroare materială nu putea atrage sancţiunea extremă a respingerii acţiunii.
Cât priveşte refuzul său de a atrage în proces şi A.N.A.F., consemnat în încheiere, acesta a fost greşit reţinut; în realitate reprezentantul societăţii comerciale nu s-a opus şi, în orice caz, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, instanţa trebuia să dispună introducerea în proces a A.N.A.F.
Concluzionând, recurenta arată că interpretarea pe care Curtea de apel a dat-o dispoziţiilor art. 218 C. proCod Fiscal şi art. 7 din Legea nr. 554/2004 conduce la un „cerc vicios al veşnicei proceduri prealabile” şi este de natură a-i încălca dreptul de acces la justiţie, în sensul consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă SC S.C. SA Rădăuţi a învestit la data de 23 iunie 2009 instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune judiciară având petitul prezentat la pct. 1.1 din această decizie.
Deşi formulase în termen contestaţii administrative împotriva tuturor actelor atacate şi la data înregistrării cererii de chemare în judecată, toate erau soluţionate (prin Decizia nr. 159 din 12 mai 2009 a A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, pentru debitul principal, respectiv deciziile nr. 48, 49 şi 50 din 22 mai 2009 emise de D.G.F.P. Suceava - pentru accesorii), recurenta-reclamantă nu a înţeles să atace deciziile astfel pronunţate, ignorând prevederile art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal, care sunt clare în acest sens:
„Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator (...) la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.
Aceste decizii, pronunţate după parcurgerea procedurii administrative de contestare, fac corp comun cu actele administrativ fiscale atacate şi pot fi supuse controlului de legalitate exercitat de instanţele specializate, numai împreună.
Ca atare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa nu se putea socoti învestită „implicit” şi cu anularea acestor decizii iar aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 82 alin. (1) C. proc. civ. („orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie făcută în scris”) se impune cu şi mai mare rigoare în speţă întrucât partea a avut asistenţă juridică de specialitate (avocat) pe toată durata procedurii.
Mai mult decât atât, un argument decisiv în combaterea tezei caracterului prea formalist al procedurii judiciare derulate la Curtea de apel, rezidă din practicaua încheierii pronunţate la data de 27 noiembrie 2009 în care s-a consemnat poziţia avocatului reclamantei de a se opune solicitării reprezentantului pârâtei D.G.F.P. Suceava de introducere în cauză „în calitate de pârâtă emitentă a A.N.A.F.”, cu consecinţa respingerii cererii pârâtei de lărgire a cadrului procesual.
Or, câtă vreme recurenta-reclamantă nu numai că nu a cerut anularea deciziei nr. 159 din 12 mai 2009 a A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, dar s-a şi opus lărgirii cadrului procesual la iniţiativa organului fiscal judeţean, nu există niciun temei pentru a casa hotărârea primei instanţe.
Referitor la încheierea menţionată, recurenta a formulat două tipuri de critici. Pe de o parte, a susţinut că nu s-a opus la cererea pârâtei de introducere în cauză a A.N.A.F. şi, pe de altă parte, a afirmat că instanţa era obligată în virtutea rolului activ şi, mai ales, a dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004 să citeze în proces A.N.A.F.
Punctul său de vedere nu poate fi primit.
În măsura în care consemnările din practica nu corespundeau realităţii, recurenta avea calea formulării unei cereri de îndreptare a erorii materiale în condiţiile art. 281 C. proc. civ., ceea ce nu a făcut.
De altfel, în raport de considerentul în baza căruia instanţa a respins cererea pârâtei de citare a A.N.A.F., potrivit căruia „contestatoarea este îndreptăţită să fixeze cadrul procesual şi limitele învestirii, în conformitate cu principiul disponibilităţii”, susţinerea recurentei că ar fi fost de acord cu atragerea în proces a A.N.A.F. este lipsită de orice consistenţă.
Şi critica referitoare la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului este nejustificată.
Dispoziţiile art. 129 alin. (4)-(6) C. proc. civ., care conturează conţinutul şi limitele acestui principiu au fost respectate, în condiţiile în care reclamanta reprezentată de avocat a avut posibilitatea să-şi exprime poziţia procesuală, dar în mod greşit s-a opus citării în cauză a emitentului deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative.
Pe aceeaşi linie a argumentării, Înalta Curte mai reţine şi că interpretarea pe care recurenta o dă prevederilor art. 161 din Legea nr. 554/2004 este vădit distorsionată.
Potrivit acestui text:
„Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept”.
În mod evident, A.N.A.F. nefiind un „organism social interesat” potrivit definiţiei cuprinse la art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, în cauză s-ar putea aplica doar teza a II-a a textului legal, respectiv punerea în discuţie a necesităţii introducerii în cauză a subiectului de drept A.N.A.F.
Este exact ceea ce instanţa a făcut, după cum s-a analizat în cele ce preced.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că dreptul de acces la o instanţă în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări şi condiţii sub rezerva ca acestea să îndeplinească cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate şi să nu afecteze dreptul în substanţa sa. Or, atât în privinţa rigorilor legate de procedura prealabilă în materie fiscală, cât şi în privinţa stabilirii cadrului procesual dispoziţiile instanţei au respectat textul convenţional indicat.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse în decizie, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1)-(2) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de SC S.C. SA Rădăuţi împotriva sentinţei civile nr. 35 din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4691/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4707/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
