ICCJ. Decizia nr. 4709/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4709/2011
Dosar nr. 11249/2/2010
Şedinţa publică din 13 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea formulată, reclamanta S.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare:
1. Anularea deciziei nr. 25/2006 emisă de Comisia Specială de Retrocedare;
2. Obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii de retrocedare în natură pentru imobilul situat în loc. Mediaş, jud. Sibiu, în cotă de 1/2;
3. Obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Dispoziţia nr. 25/2006 emisă de Comisia Specială de Retrocedare s-a dispus nelegal respingerea cererii de retrocedare a imobilului situat în loc. Mediaş, jud. Sibiu, reţinându-se fără temei că nu se încadrează în prevederile OUG nr. 83/1999 şi că reclamanta, ca persoană fizică, nu poate avea calitatea de „persoană îndreptăţită”.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 5203 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin notificarea înregistrată în 04 octombrie 2004, reclamanta a solicitat „Comisiei de retrocedare a Legii nr. 10/2001” restituirea în natură a imobilului situat în Mediaş, jud. Sibiu, în cotă de 1/2. Această cerere a fost formulată de mandatarul reclamantei, în baza Legii nr. 10/2001, dovadă fiind şi faptul că era adresată Comisiei de retrocedare a Legii nr. 10/2001.
În mod greşit cererea a fost trimisă Comisiei Speciale de Retrocedare, care s-a pronunţat asupra ei prin Decizia nr. 25 din 07 iulie 2006 în sensul respingerii cererii reclamantei.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 1 alin. (1) din OUG nr. 83/1999, obiectul acestui act normativ îl constituie imobilele care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, iar potrivit art. alin. (3), comunitatea minorităţilor naţionale este „entitatea juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat.”
Cum imobilul în litigiu nu a aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, ci reclamantei ca persoană fizică, în mod legal Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a respins cererea de retrocedare.
Instanţa de fond a mai apreciat că nu este competentă să examineze dacă cererea reclamantei de retrocedare este întemeiată din perspectiva Legii nr. 10/2001, deoarece Curtea este învestită să examineze doar legalitatea deciziei nr. 25/2006 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, comisie care a examinat doar aplicabilitatea OUG nr. 83/1999. De altfel, această comisie nici nu era competentă să examineze aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 la cererea reclamantei. Greşeala se datorează reclamantei care a învestit greşit Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, cu o cerere de retrocedare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi nu pe OUG nr. 83/1999. Reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, sesizând organul abilitat în acest sens, şi nu Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
3. Recursul declarat de S.H.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.H. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta nu şi-a structurat criticile formulate în cuprinsul celor două memorii de recurs înregistrate în termen legal.
Din modul în care au fost expuse, Înalta Curte reţine că hotărârea fondului este combătută sub următoarele aspecte:
3.1. Instanţa a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., neidentificând toate elementele utile pentru aflarea adevărului;
3.2. S-au ignorat prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prin aceea că nu s-a motivat înlăturarea cererilor sale;
3.3. Judecătorul cauzei s-a mai pronunţat asupra acesteia prin sentinţa civilă nr. 4203/2009;
3.4. Hotărârea comunicată nu menţionează numele judecătorului care a pronunţat-o şi este nesemnată;
3.5. Avocatul său din Sibiu nu a identificat dosarul soluţionat de Curtea de apel pe site-ul acestei instanţe; procesul nu a fost public; citarea sa pentru termenul din 17 decembrie 2010 a fost viciată;
3.6. S-au aplicat greşit prevederile OUG nr. 83/1999, în realitate fiind incidente cele ale Legii nr. 10/2001.
4. Apărările formulate de intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 06 octombrie 2011, intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că prin Decizia atacată a fost soluţionată cererea depusă de recurentă prin mandatara sa G.M., înregistrată la 04 octombrie 2004 (în realitate 2005) în care s-a făcut referire la prevederile Legii nr. 66/2004 pentru aprobarea şi modificarea OUG nr. 83/1999.
Intimata consideră că recurenta confundă deliberat prevederile Legii nr. 10/2001 cu ale OUG nr. 83/1999 întrucât nu depusese în termen legal la executorul judecătoresc notificarea prevăzută în primul act normativ.
Pe fondul cauzei, intimata a arătat că soluţia adoptată este legală, câtă vreme recurenta nu se încadrează în sfera destinatarilor OUG nr. 83/1999, respectiv în art. 1 alin. (3) din acest act normativ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă S.H. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 25 din 07 iulie 2006, prin care Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România i-a respins cererea de retrocedare înregistrată în 04 octombrie 2005, cu motivarea că nu se încadrează în sfera de reglementare a prevederilor art. 1 alin. (3) din OUG nr. 83/1999 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată.
Prima instanţă a reţinut, potrivit considerentelor prezentate rezumativ la pct. 1.2 din această decizie, că reclamanta, persoană fizică, nu poate fi considerată persoană îndreptăţită la retrocedare întrucât nu reprezintă o comunitate a minorităţilor naţionale, ci acţionează în numele său personal.
Această concluzie este corectă, ea fiind împărtăşită şi de instanţa de recurs.
Detaliind şi răspunzând în acelaşi timp la motivele de recurs, Înalta Curte observă, în primul rând, că prin Decizia administrativă examinată s-a soluţionat numai cererea formulată a data de 04 octombrie 2005, greşit înregistrată de mandatara recurentei la intimata-pârâtă.
Faptul că autorii recurentei, B.I. şi B.H., ar fi înregistrat în condiţii procedurale şi în termen legal o notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este contestat de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi nu poate fi tranşat de Înalta Curte în limitele procedurii de faţă, care priveşte strict raporturile de drept administrativ dintre cele două părţi: S.H. şi Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, în legătură cu emiterea deciziei nr. 25/2006 emisă de aceasta din urmă.
În acest context nu se poate reproşa primei instanţe că nu a aplicat prevederile Legii nr. 10/2001 (critica de la pct. 1.3.6) ori că nu a manifestat rol activ în sensul dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. (critica de la pct. I.3.1.), reclamanta-recurentă fiind cea care dispune de proces prin fixarea limitelor acestuia: părţi, obiect, cauză, limite pe care instanţa nu le poate depăşi.
Pe de altă parte, în măsura în care notificarea (dosar fond, ştampilă de înregistrare la „Biroul de execuţie silită de pe lângă Judecătoria Mediaş”, ilizibilă) este conformă cu prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, recurenta are dreptul de a obţine soluţionarea acesteia ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, însă aceasta presupune un alt cadru procesual.
Nu în ultimul rând, pentru eventualele erori comise de mandatarul recurentei, prin mijlocirea căruia a fost învestită intimata, raporturile dintre părţi pot fi reglate în condiţiile art. 1539 şi urm. C. civ., în vigoare la epoca respectivă, ele excedând, de asemenea, procesului de faţă.
Referitor la motivarea hotărârii
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Examinând considerentele Curţii de apel, Înalta Curte constată că acestea sunt conforme cu textul citat.
Nu i se poate cere instanţei să analizeze toate susţinerile şi probele referitoare la legalitatea cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme, după cum s-a arătat în precedent, acestea depăşesc cadrul procesual.
Referitor la compunerea completului de judecată
În raport de prevederile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, completul care soluţionează în primă instanţă acţiunea de contencios administrativ este compus dintr-un singur judecător, care este şi preşedintele completului de judecată, regulă respectată în cauza de faţă.
Împrejurarea că acelaşi judecător a mai pronunţat şi sentinţa nr. 4203 din 27 noiembrie 2009, nu este relevantă, câtă vreme prin această hotărâre el a soluţionat numai o excepţie de necompetenţă materială, iar nu fondul cauzei.
Referitor la celelalte neregularităţi procedurale
Toate susţinerile recurentei grupate la pct. 1.3.5 sunt vădit nefondate.
Astfel, la dosarul de fond se găseşte fotocopia citaţiei remise recurentei pentru termenul din data de 17 decembrie 2010, pe care a atestat olograf „primit 01 decembrie 2010, ora 12.00”.
De asemenea, la acelaşi dosar, se află un „memoriu” redactat de reclamantă în cuprinsul căruia face referire expresă la „Dosar nr. 11249/2/2010. Termen 17 decembrie 2010. Ora 09.00. Complet 17”.
În acest cadru, Înalta Curte reţine că viciile procedurale invocate cu privire la procedura sa de citare ori împrejurarea că dosarul cauzei nu ar fi fost „găsit pe ECRIS”, de avocatul său, sunt lipsite de orice relevanţă.
De asemenea, şi susţinerea referitoare la încălcarea principiului publicităţii şedinţei de judecată este lipsită de suport, din practicaua sentinţei rezultând că a fost respectată regula prevăzută de art. 121 alin. (1) C. proc. civ.
De altfel, de la judecata cauzei au lipsit ambele părţi, bănuielile recurentei că dosarul său s-ar fi soluţionat „în secret” fiind simple consideraţii personale.
În fine, exemplarul de hotărâre ce i-a fost comunicat prin poştă nu poartă semnătura preşedintelui completului de judecată întrucât aceasta nu este necesară în raport de prevederile art. 110 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti aprobat prin hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, modificată şi completată. Numai cele două exemplare originale ale hotărârii la care se referă art. 266 alin. (1) C. proc. civ. se semnează de preşedinte şi grefier.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.H. împotriva sentinţei civile nr. 5203 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4707/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4710/2011. Contencios → |
|---|
