ICCJ. Decizia nr. 4713/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4713/2011
Dosar nr. 1275/46/2010
Şedinţa publică din 13 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul B.V. a chemat în judecată pe pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea şi Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Băbeni, judeţul Vâlcea, pentru obligarea celor două pârâte comisii pentru stabilirea dreptului de proprietate să întocmească documentaţia necesară pentru acordarea şi plata despăgubirilor şi să depună această documentaţie la prima pârâtă, care, deosebit, să fie obligată să emită Decizia titlu de despăgubiri.
De asemenea, a solicitat obligarea preşedintelui Comisiei Locale pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Băbeni, judeţul Vâlcea, B.S., Primar, a preşedintelui Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, U.P., Prefect, şi a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, N.D., la plata unor daune cominatorii de 1.000 RON/zi de la data de 01 septembrie 2007 şi până la îndeplinirea obligaţiei, precum şi la plata unor daune morale de 1 RON.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că prin Decizia din 31 mai 2007, pârâta Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea i-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea prin echivalent a suprafeţei de 0,37 ha teren, că dosarul întocmit conţine toate actele necesare şi că pârâtele tergiversează fără niciun motiv soluţionarea cauzei sale, prejudiciindu-l în drepturile recunoscute de lege.
Prin sentinţa nr. 292/F-CONT din 17 decembrie 2010 Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.V., împotriva pârâţilor Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Băbeni, N.D. - preşedinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Prefectul Judeţului Vâlcea - U.P. şi Primarul Oraşului Băbeni - B.S. şi a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti să emită reclamantului decizie titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Începând cu anul 2001, reclamantul, în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, a solicitat reconstituirea în natură a dreptului de proprietate asupra unui teren situat în oraşul Băbeni, judeţul Vâlcea, iar prin Decizia din 31 mai 2007, Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea a propus înscrierea pe Anexa 23, conform art. 2 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, pentru suprafaţa de 0,37 ha teren ocupat de SC U.M. SA Băbeni, judeţul Vâlcea.
Drept urmare, reclamantul a solicitat întocmirea documentaţiei pentru emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri în conformitate cu art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar Comisia Locală Băbeni a înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul, prin intermediul Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Vâlcea.
Prin adresa din 14 iulie 2010, Comisia Centrală a solicitat Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Vâlcea completarea dosarului de acordare a despăgubirilor cu o adeverinţă provenind de la Comisia Locală de Fond Funciar în care să se precizeze suprafaţa totală de teren preluată de la autorul reclamantului, precum şi modalitatea de preluare şi perioada de timp aferentă preluării, având în vedere că potrivit cererii de înscriere în C.A.P. a fost preluată suprafaţa de 0,95 ha teren, însă reclamantului i s-a reconstituit drept de proprietate pentru suprafaţa de aproximativ 1,57-0,37 ha pe Anexa 23 şi 1,20 ha prin titlul de proprietate nr. X/2008 şi nr. Y/2008.
Instanţa de fond a apreciat că solicitarea Comisiei Centrale pentru completarea dosarului în sensul celor de mai sus excede atribuţiilor sale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru că modalitatea de preluare a terenului, suprafaţa totală de teren înscrisă în C.A.P. şi perioada de timp aferentă preluării la care se referă adresa de returnare au fost verificate de comisiile de fond funciar cu prilejul reconstituirii dreptului de proprietate.
Prin urmare, comisiile de fond funciar au comunicat Comisiei Centrale toată documentaţia necesară şi au oferit explicaţiile ce se impuneau, refuzul acesteia de a emite Decizia reprezentând titlul de despăgubiri apărând ca nejustificat, de natură a produce reclamantului o vătămare într-un drept prevăzut de lege, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Faţă de considerentele arătate, instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantului Decizia titlu de despăgubiri pentru suprafaţa de 0,37 ha teren, menţionată în Decizia din 2007 emisă de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea.
În raport de dispoziţiile art. 5802 şi art. 5803 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a apreciat că nu se impune obligarea Preşedintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la daune cominatorii şi nici la plata unor daune morale, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 998-999 C. proc. civ.
Reţinându-se lipsa culpei comisiilor de fond funciar, instanţa a respins acţiunea faţă de acestea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului declarat se arată că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, deoarece Decizia de acordare a despăgubirilor se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, iar instanţa de fond a reţinut în mod eronat că solicitarea instituţiei recurente în sensul completării dosarului cu întreaga documentaţie prevăzută de lege excede atribuţiilor prevăzute în art. 13 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Recurentul arată că atunci când se constată, ca în cazul de faţă, că dosarul nu cuprinde întreaga documentaţie prevăzută de lege, în vederea asigurării finalităţii legii, acesta se adresează instituţiilor competente, eventual petenţilor beneficiari, în vederea completării cu actele necesare.
Recurentul menţionează că situaţia reclamantului din prezenta cauză nu este singulară, instituţiei recurente fiindu-i înaintate în mod constat de către comisiile judeţene de fond funciar dosare de despăgubiri care nu cuprind întreaga documentaţie prevăzută de lege.
Mai arată recurentul că nu poate fi parcursă procedura administrativă în vederea acordării despăgubirilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea reclamantului, întrucât comisiile de fond funciar nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale în vederea întocmirii şi transmiterii dosarului în cauză, în forma prevăzută de lege, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, instituţia recurentă neaflându-se în culpă.
Se apreciază de către recurent că nu poate fi vorba despre refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluţiona dosarul reclamantului, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fiind necesar ca dosarul de acordare a despăgubirilor să cuprindă întreaga documentaţie prevăzută de lege, precum şi faptul că în această situaţie instanţa de judecată poate cel mult să oblige autorităţile locale să transmită dosarul, întocmit în mod legal, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor în vederea parcurgerii procedurii administrative de acordare a despăgubirilor.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.
După cum se constată din înscrisurile care există la dosarul cauzei, în favoarea intimatului-reclamant a fost emisă Decizia din 31 mai 2007 de către Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea, prin care i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea prin echivalent a suprafeţei de 0,37 ha teren.
Dosarul privind acordarea despăgubirilor a fost înaintat de Comisia Locală Băbeni, prin intermediul Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Vâlcea, către Secretariatul Comisiei Centrale la data de 06 aprilie 2010, conform înscrisului de la dosar fond, însă a fost returnat în vederea completării cu alte documente la data de 28 octombrie 2010.
Admiţând în parte acţiunea formulată de intimatul-reclamant, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că este nejustificat refuzul Comisiei Centrale de a emite Decizia reprezentând titlul de despăgubiri, acesta apărând ca nejustificat, de natură a produce reclamantului o vătămare într-un drept prevăzut de lege, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Soluţia instanţei de fond este corectă, fiind nefondată critica ce vizează faptul că prima instanţă a reţinut în mod greşit existenţa refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluţiona dosarul reclamantului.
Este adevărat că potrivit Titlului VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”.
Este adevărat şi faptul că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.
Interpretând aceste dispoziţii, Înalta Curte, în jurisprudenţa sa în materie, a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII, deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depăşirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.
Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi urmată şi în prezenta cauză, a arătat necesitatea parcurgerii procedurii administrative şi a emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.
În temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, recurenta are obligaţia să analizeze dosarele numai în privinţa legalităţii cererii de restituire în natură şi nu să reanalizeze şi să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc.
Din actele dosarului rezultă că intimata a fost învestită în vederea emiterii deciziei iniţial la data de 06 aprilie 2010.
Trimiterea dosarului la evaluator şi ulterior emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuţii ce-i incumbau autorităţii pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu au fost îndeplinite nici în momentul pronunţării instanţei de fond şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs.
Este binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
Decizia nr. 2815/2008 emisă de recurentă are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.
În speţă, faţă de situaţia de fapt expusă anterior, instanţa de recurs apreciază că atitudinea autorităţii pârâte nu respectă noţiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestaţia unei persoane se află în faţa unei autorităţi administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicţional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanţă.
Având în vedere că intimatul-reclamant a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanţa cauzei pentru aceasta, dar şi atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat existenţa refuzului nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Această interpretare se impune şi în raport de faptul că unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată şi Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
De asemenea, urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.U.E., recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 07 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare – HG nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. (1) din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.
În plus, instanţa de control judiciar consideră că nu sunt concludente nici susţinerile recurentului legate de faptul că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv datorită necesităţii completării documentaţiei de către intimaţi.
Pe acest aspect, este de menţionat că un astfel de demers este contrar dispoziţiilor legale, adică art. 16 alin. (4) şi (5) din Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, conform art. 16 alin. (4), pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Alin. (5) al art. 16 prevede că Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar, în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 292/F-CONT din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4711/2011. Contencios. Anulare act... | CSJ. Decizia nr. 388/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
