ICCJ. Decizia nr. 4702/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4702/2011
Dosar nr. 5540/1/2011
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3742 pronunţată în data de 24 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de D.G.F.P. Braşov, împotriva sentinţei civile nr. 81/F din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a modificat sentinţa atacată în sensul că a respins cererea reclamantului S.C.V., ca neîntemeiată.
Prin considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de recurs s-au reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 81/F din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul S.C.V. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Braşov, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 26 noiembrie 2010 emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”. Art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea suspendării actelor administrative atacate până la pronunţarea instanţei de fond în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul. În speţă, s-a stabilit că procedura plângerii prealabile a fost parcursă de reclamant.
Curtea de apel a arătat că admiterea cererii de suspendare este condiţionată de dovedirea unor motive bine justificate şi a unei pagube iminente ce ar putea leza patrimoniul reclamantului sau ar perturba grav funcţionarea unei autorităţi publice sau a unui serviciu public. Cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, ele determinându-se reciproc, în absenţa vreuneia dintre acestea nefiind întrunite cerinţele legale pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act administrativ.
În privinţa plângerii prealabile, instanţa a constatat că reclamantul a făcut dovada că s-a adresat cu contestaţie pârâtei care a emis actul fiscal (contestaţie înregistrată în 26 noiembrie 2010).
Îndoiala asupra legalităţii actelor fiscale administrative emise de pârâtă este determinată de împrejurarea că, textul art. 126 Cod fiscal dispune că o operaţiune devine impozabilă în România numai dacă este efectuată cu plată, cu consecinţa că un partaj voluntar sau un schimb de terenuri, nefiind făcute cu plată, ele nu sunt operaţiuni impozabile şi nu rezultă achiziţia de bunuri în sensul T.V.A., îndoială ce profită situaţiei juridice a reclamantului.
S-a precizat în sentinţă că în cursul anului 2007 art. 141 alin. (2) lit. f) Cod Fiscal prevedea că scutirea de T.V.A. nu se aplică pentru persoanele care livrau clădiri noi sau terenuri construibile în situaţia în care au dedus T.V.A. sau ar fi avut dreptul să deducă T.V.A., adică în condiţiile în care terenurile, obiect al tranzacţiilor sau construcţiile noi au fost achiziţionate de la persoane care nu au facturat T.V.A., revânzătorul nu era obligat să taxeze operaţiunea de vânzare efectuată în anul 2007, deoarece nu a avut dreptul să deducă nicio taxă câtă vreme aceasta nu a fost facturată de vânzător.
În ce priveşte paguba iminentă, organul fiscal nu a avut în vedere că reclamantul este particular care, dacă a achiziţionat terenul respectiv a trebuit să achite o sumă, astfel că pretinsele sume ce se trec în actul de control că au fost realizate din tranzacţie nu au în vedere şi cheltuiala, încălcând astfel chiar definiţia taxei pe valoare adăugată, care trebuia să se refere la diferenţa dintre sumele cheltuite cu achiziţia şi suma realizată prin vânzare.
În privinţa prejudiciului s-a reţinut că s-a emis somaţia de plată pe numele reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs D.G.F.P. Braşov, recurs ce a fost admis prin Decizia nr. 3742 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, modificându-se hotărârea atacată în sensul respingerii cererii de suspendare a actelor administrative formulată de reclamant.
Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că reclamantul-intimat nu a dovedit una din condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv paguba iminentă, deoarece cuantumul sumei ce face obiectul titlului executoriu – 553.681 RON – nu reprezintă prin el însuşi, în lipsa altor dovezi, o astfel de pagubă.
La data de 30 iunie 2011, intimatul S.C.V. a formulat cerere de revizuire, invocând prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 322 şi urm. C. proc. civ.
Astfel, revizuentul arată că în speţă au fost încălcate următoarele principii şi reglementări ale dreptului comunitar:
a) încălcarea principiului neutralităţii fiscale şi aplicarea unei impozitări duble, prin nerespectarea normelor Directivei nr. 112/2006, pct. 7, dar şi a normelor dreptului naţional. Prin modul în care se face calculul T.V.A. acesta este un impozit pe venitul total, şi nu pe diferenţa pe valoarea adăugată. De asemenea, deşi s-a plătit impozitul legal prevăzut şi impus conform art. 771 Cod Fiscal, acest mod de calcul a unui alt impozit, este o dublă impunere.
b) se încalcă principiul proporţionalităţii între măsurile individuale dispuse şi interesul general ce trebuie ocrotit, consacrat în dreptul comunitar ca o regulă generală menită să asigure un echilibru rezonabil între interesul general şi drepturile subiective ori interesele private cu care acesta ar veni în concurs, în virtutea căruia măsurile dispuse de autorităţile fiscale nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil în vederea atingerii scopului de a urmări, preveni, împiedică în mod eficient afectarea bugetului.
Ori, în contextul şi în condiţiile în care autoritatea fiscală a precizat că nu sunt supuse taxării cu T.V.A. tranzacţiile imobiliare efectuate de persoanele fizice, precizare făcută public, un fapt notoriu cert, în august 2006, prin declaraţiile şefului A.N.A.F. şi Ministrului Finanţelor, coroborat cu activitatea total transparentă - actele fiind încheiate la notar, comunicate organului fiscal, declaraţiile de venit au fost însuşite şi nu s-au pretins, notificat, s-au făcut recalculări de organul fiscal - este dovedită buna credinţă a contribuabilului. În acest caz orice obligaţie fiscală suplimentară stabilită ulterior pe baza unei interpretări diferite a normelor legale de către aceiaşi autoritate, în cuantum dublu faţă de pretinsa obligaţie de bază, constituie o povară excesivă impusă contribuabilului.
Revizuentul a criticat aplicarea majorărilor de întârziere, care sunt calculate cu nerespectarea normelor de drept intern, aceasta fiind o răspundere civilă delictuală şi nu este demonstrată vinovăţia ca element esenţial în antrenarea răspunderii.
c) principiul securităţii juridice - principiu prin care trebuie să fie protejai contribuabilul „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă să o creeze”. Ori legea fiscală românească, un haos legislativ, nu permite nici accesul, nu este nici previzibilă, astfel că autoritatea fiscală nu şi-a definit clar exigenţele, alta fiind interpretarea ce se face începând cu anul 2009, după adoptarea OUG nr. 106/2007.
d) nu s-a dat eficienţă Recomandărilor 89/1989 şi 16/2003.
Analizând actele şi lucrările dosarului de recurs, precum şi motivele cererii de revizuire, Înalta Curte constată că cererea este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 322 C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri rămâne definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri (...)”.
În speţă obiectul cererii de revizuire l-a constituit o hotărâre dată în instanţa de recurs referitoare la o cerere de suspendare a unui act administrativ formulată în temeiul art. 14 alin. (1) C. proc. civ. O astfel de hotărâre nu îndeplineşte condiţia de „a evoca fondul”, deoarece nu statuează asupra valabilităţii actului administrativ atacat, ci asupra unor măsuri provizorii, urgente şi anterioare judecării acţiunii de fond. Astfel de hotărâri sunt reglementate ca având o existenţă provizorie, iar în respectivul cadru procesual instanţa nu trebuie să prejudece fondul. De asemenea, partea căreia i s-a respins o cerere de suspendare a actului administrativ poate reitera această cerere în cazul schimbării împrejurărilor care au determinat respingerea solicitării de suspendare, ceea ce denotă faptul că respectivele hotărâri nici nu au o deplină autoritate de lucru judecat.
Pentru considerentele menţionate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obiectul cererii de revizuire şi, în consecinţă, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul S.C.V. împotriva deciziei nr. 3742 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4686/2011. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 4703/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
