ICCJ. Decizia nr. 4718/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4718/2011
Dosar nr. 439/59/2011
Şedinţa publică din 13 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 21 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 223 lit. e) şi art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin hotărârea Curţii de Conturi a României nr. 130/2010 şi a prorogat pronunţarea asupra excepţiei de necompetenţă materială.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit Legii contenciosului administrativ competenţa materială este stabilită în funcţie de două criterii, unul valoric, dat de cuantumul taxei, impozitului sau contribuţiei sau datoriei vamale (indiferent de organul emitent al actului) şi unul non-valoric, dat de poziţia autorităţii emitente a actului administrativ în litigiu în cadrul sistemului administraţiei publice (indiferent de valoarea obiectului litigiului, dacă acest obiect nu constă în taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale sau accesorii ale acestora).
S-a arătat că deciziile emise de camerele de conturi judeţene nu au ca obiect taxe, impozite, etc. şi de aceea competenţa se stabileşte în funcţie de criteriul non-valoric şi aparţine Tribunalului, deoarece camerele judeţene de conturi sunt autorităţi publice locale, respectiv structuri deconcentrate la nivel judeţean ale Curţii de Conturi a României. Judecătorul fondului a apreciat că este de necontestat distincţia între Curtea de Conturi, ca autoritate publică centrală şi camerele de conturi, ca autorităţi publice locale care exercită în unităţile administrativ-teritoriale funcţiile Curţii de Conturi.
Aşadar, a fost considerată nerelevantă susţinerea pârâtei Curtea de Conturi a României în sensul că structurile teritoriale ale Curţii de Conturi nu au personalitate juridică, în condiţiile în care, în litigiile privind acte administrative, competenţa se stabileşte în funcţie de cele două criterii mai sus evocate şi nu în funcţie de existenţa sau lipsa personalităţii juridice.
În concluzie, instanţa de fond a statuat că, stabilind în favoarea Curţilor de apel competenţa de soluţionare în primă instanţă a căii de atac exercitate împotriva încheierilor pronunţate de comisiile de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor emise de structurile Curţii de Conturi, Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin hotărârea nr. 130/2010 a Curţii de Conturi a României derogă de la lege, ceea ce este inadmisibil. Prin urmare, a fost constatată nelegalitatea dispoziţiilor art. 223 lit. e) şi art. 228 din Regulamentul menţionat şi s-a dispus înlăturarea oricărui efect al acestora în litigiu, urmând să fie stabilită competenţa instanţei exclusiv în raport de prevederile Legii nr. 94/1992 şi ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Împotriva încheierii de şedinţă din data de 21 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal Curtea de Conturi a României, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 223 lit. e) şi art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta a apreciat că excepţia de nelegalitate invocată, şi admisă de instanţa de fond, este nefondată, pentru următoarele considerente:
- în M. Of. al României, Partea I, nr. 832/13.12.2010 s-a publicat noul Regulament privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin hotărârea nr. 130 din 04 noiembrie 2010 a Plenului Curţii de Conturi a României, iar acest regulament a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2011, astfel cum prevede art. 3 din hotărârea nr. 130 din 04 noiembrie 2010 a Plenului Curţii de Conturi a României.
- în conformitate cu pct. 228 din regulament: „Competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile legii contenciosului administrativ.”
Recurenta arată că numai cauzele aflate pe rolul instanţelor la data publicării acestui regulament în M. Of. al României, Partea I, vor continua să se judece potrivit regulamentului aplicabil în momentul sesizării instanţei, respectiv la Tribunalele judeţene, ca primă instanţă (pct. 229 din noul regulament).
Se mai arată în motivele de recurs că textul pct. 228 din noul regulament este în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de apel, precum şi cu cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., conform cărora Curţile de apel judecă în prima instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, cum este şi Curtea de Conturi a României.
Subliniază recurenta că acţiunile înregistrate pe rolul instanţelor de judecată ulterior intrării în vigoare a noului regulament se vor judeca potrivit noilor dispoziţii privind competenţa materială a instanţei de judecată, aceasta revenind secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate.
Se arată în cererea de recurs că prin regulament nu se stabileşte o nouă competenţă materială în afara cadrului legal tranşat de art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci se reaşează competenţa materială de soluţionare a litigiilor izvorâte din activitatea Curţii de Conturi în limitele ei fireşti, în conformitate cu modificările legislative intervenite în ultimii ani, ţinând seama că aceasta este o autoritate publică centrală cu personalitate juridică, care îşi desfăşoară activitatea în mod autonom.
Recurenta arată că, având în vedere că actul atacat este o încheiere care emană de la o autoritate publică centrală, acesta poate fi atacat în fond la curtea de apel şi în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Examinând încheierea recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Excepţia de nelegalitate invocată în cauză, şi admisă în mod întemeiat de către Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, vizează prevederile art. 223 lit. e) şi art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, prevederi potrivit cărora încheierile pronunţate de comisiile de soluţionare a contestaţiilor, redactate de către secretarul de şedinţă, se motivează în mod obligatoriu, iar motivarea trebuie să conţină, potrivit hotărârii Plenului Curţii de Conturi nr. 144/2009, următoarele: „(...) e) instanţa competentă - reclamantul (conducătorul entităţii verificate) se poate adresa secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate; (....)” [art. 223 lit. e)] şi, respectiv, „Competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile legii contenciosului administrativ” (art. 228).
Soluţia adoptată de Curtea de apel este corectă şi judicioasă, întrucât în mod evident prevederile regulamentare mai sus menţionate au fost emise cu nerespectarea prevederilor art. 4 (denumit marginal „Ierarhia actelor normative”) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în anul 2010, potrivit cărora „(1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte. (2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi. (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.
Au fost nesocotite, prin conţinutul dat art. 223 lit. e) şi art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, nu numai dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi, respectiv, art. 140 alin. (1) fraza a II-a din Constituţia României, revizuită în anul 2003, care dispun că „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” [art. 126 alin. (2)] şi, respectiv, că „(...) În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate”, ci şi prevederile art. 1 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Într-adevăr, art. 1 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 stipulează că „Litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate”, iar art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dispune imperativ că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
În materia contenciosului administrativ, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie două criterii de determinare a competenţei materiale a instanţei de fond: - în funcţie de obiectul litigiului, criteriul poziţionării în cadrul sistemului administraţiei publice (rangul autorităţii centrale sau locale) a autorităţii publice emitente a actului atacat; - criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat. Cu alte cuvinte, numai atunci când litigiul are caracter fiscal, în sensul că priveşte taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, competenţa nu se stabileşte în funcţie de poziţionarea autorităţii emitente, ci în funcţie de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenţei tribunalului de cea a Curţii de apel fiind suma de 500.000 RON.
Se reţine că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „În unităţile administrativ-teritoriale, funcţiile Curţii de Conturi se exercită prin camerele de conturi judeţene şi a mun. Bucureşti, structuri fără personalitate juridică”. În aceste condiţii, acte administrative, în cadrul activităţii per ansamblu a Curţii de Conturi a României reglementate de Legea nr. 92/1992, emite nu numai Curtea de Conturi, ca autoritate publică centrală, ci şi subdiviziunile sale constituite la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, anume camerele de conturi judeţene sau a mun. Bucureşti, neavând relevanţă personalitatea juridică a autorităţii publice, ci capacitatea ei de drept administrativ, care constă în aptitudinea de a emite acte administrative, în exercitarea unor prerogative de putere publică. Prin urmare, în raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cum competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a acţiunilor formulate împotriva actelor administrative (astfel cum sunt definite acestea prin art. 2 alin. (1) lit. c) din legea contenciosului administrativ) emise de structurile din cadrul Curţii de Conturi poate aparţine, după caz, prin raportare la nivelul central sau local a structurii emitente, fie tribunalelor administrativ-fiscale (până la constituirea acestora, secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor), fie secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de apel, în mod nelegal, prin adăugare la lege, s-a prevăzut, prin art. 223 lit. e) şi art. 228 din Regulamentul aprobat prin hotărârea Plenului Curţii de Conturi a României nr. 130/2010, că în toate situaţiile, indistinct, competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate.
Susţinerea recurentei referitoare la împrejurarea că excepţia de nelegalitate, în condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate fi invocată numai cu privire la actele administrative unilaterale cu caracter individual, nu şi cu privire la actele administrative cu caracter normativ, nu poate fi primită. Excepţia de nelegalitate în temeiul prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 este admisibilă pentru ambele categorii de acte administrative unilaterale, atât pentru cele cu caracter individual, cât şi pentru cele cu caracter normativ, având în vedere argumentul de interpretare logică a fortiori, în sensul că, dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare pe calea excepţiei de nelegalitate pentru acte de autoritate individuale, cu atât mai mult un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit subiecţilor de drept în legătură cu actele administrative normative.
În raport de toate cele mai sus arătate, constatând că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate şi că este legală şi temeinică hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de Curtea de Conturi a României împotriva încheierii de şedinţă din data de 21 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva încheierii din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4717/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 503/2011. Contencios. Excepţie de... → |
|---|
