ICCJ. Decizia nr. 4847/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4847/2011
Dosar nr. 287/35/2011
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamanta SC S.E.A.C.I.D. SRL a solicitat suspendarea executării în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 a deciziei de impunere nr. FBV din 23 februarie 2011, a procesului verbal din data de 22 februarie 2011 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. FBV 159 din 23 februarie 2011 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, arătând că actele contestate au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 152 alin. (6) Cod Fiscal
Referitor la obligaţia de a plăti cauţiunea, reclamanta a arătat că se află în imposibilitate de plată, deoarece a fost notificată de către instituţiile la care are deschise conturi bancare privind refuzul la plată a instrumentelor bancare având ca destinaţie taxe judiciare de timbru.
Prin sentinţa nr. 154/2011-PCA din 11 iulie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins cererea de suspendare formulată de petenta SC S.E.A.C.I.D. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de apel a reţinut în esenţă că deşi instanţa a stabilit, în sarcina reclamantei, obligaţia de plată a unei cauţiuni în sumă de 73.210 lei, aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, situaţie în care nu se mai impune analizarea pe fond a motivelor invocate în cererea de suspendare.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta SC S.E.I.A.D. SRL solicitând să fie casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare.
In motivele de recurs se arată că deşi a arătat în fata instanţei de fond, prin actele depuse, că dreptul societăţii de a efectua plăţi cu destinaţia taxă judiciară de timbru sau cauţiune, a fost suprimat prin efectul actelor administrative contestate, totuşi instanţa de fond a dispus respingerea cererii de suspendare pentru neplata cauţiunii.
Recurenta susţine că hotărârea atacată este nulă, întrucât instanţa de fond nu a examinat efectiv susţinerile reclamantei, întrucât acţiunea a fost respinsă fără să fi fost examinată pe fond, tocmai întrucât nemotivat în sentinţa s-au reţinut doar normele interne.
S-a mai arătat în motivele de recurs că sentinţa atacată este netemeinică, întrucât instanţa de la CEDO s-a pronunţat în repetate rânduri în sensul că instituirea unor taxe judiciare sau cauţiuni oneroase în sarcina justiţiabililor , astfel cum s-a întâmplat şi în cazul reclamantei, reprezintă o încălcare a dreptul oricărei persoane ca cererea sa să fie efectiv examinată.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Obiectul cererii formulate în cauză îl constituie suspendarea executării unor acte administrativ-fiscala
Potrivit art. 215 alin. (2) teza finală din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care reglementează această procedură, „Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei".
Rezultă, aşadar, că - pentru suspendarea executării unui act administrativ fiscal - pe lângă condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la iniţierea procedurii de anulare a actului administrativ, la existenţa unui caz bine justificat şi la iminenţa producerii unei pagube, este necesară plata unei cauţiuni.
Criticile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de fond nu a analizat susţinerile referitoare la imposibilitatea de a plăti cauţiunea, sunt nefondate, întrucât prima instanţa în mod corect a reţinut că, deşi reclamanta a arătat că se află în imposibilitate de plată deoarece au fost notificaţi de către instituţiile la care au deschise conturi bancare privind refuzul la plată a instrumentelor bancare, în cauză au fost încălcate prevederile dispoziţiilor art. 215 alin. (2) din OG 92/2003.
Această condiţie prevăzute de art. 215 din OG nr. 92/2003 este obligatorie, plata cauţiunii nefiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată, care are posibilitatea de a dispune numai cu privire la cuantumul acesteia, în limita prevăzută de dispoziţiile legale citate, neputând dispune scutirea de plată.
Plata cauţiunii este o condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare, reprezentând o garanţie să asigure executarea cel puţin parţială a debitului creanţei bugetare.
Fată de cele arătate, cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada depunerii cauţiunii stabilite de prima instanţă, în mod corect a procedat aceasta respingând cererea de suspendare a executării, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se soluţia criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC S.E.A.C.I.D.SRL împotriva sentinţei nr. 154/2011-PCA din 11 iulie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4845/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4849/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
