ICCJ. Decizia nr. 4849/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4849/2011
Dosar nr. 3611/2/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii C.C.I. şi A.R.M. au solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia prevăzută de lege care să conţină titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziţia nr. 5625 din 11 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Giurgiu pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi să o transmită Fondului "Proprietatea" pentru a fi convertita in acţiuni.
In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat în esenţă că pârâta refuză să emită Decizia care conţine titlul de despăgubire, deşi dispoziţia Primăriei Municipiului Giurgiu i-a fost înaintată, în baza ei formându-se dosarul nr. 26119/CC.
Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se declanşează numai după transmiterea dosarelor, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, aşa cum a fost modificat şi completat prin OUG nr. 81/2007, etapa evaluării fiind condiţionată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin Sentinţa nr. 4529 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.C.I. şi A.R.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să emită titlul de despăgubire.
Totodată, Curtea de apel a respins cererea privind transmiterea titlului la Fondul Proprietatea şi a obligat pârâta la 5000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că reclamanţii au solicitat emiterea titlului de despăgubire, iar prin adresa nr. 15011/15012/L 10 din 31 martie 2010 li s-a transmis că dosarul va urma procedura stabilită de Titlul VII din Legea 247/2005, în raport cu data înregistrării.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că din probele administrate nu reiese motivul pentru care dosarul reclamanţilor nu a parcurs procedura la care se face referire, în perioada scursă de la data emiterii dispoziţiei şi până în prezent, iar apărările pârâtei au caracter general, fără să facă trimitere la eventuale cauze obiective care au împiedicat-o să emită titlurile de despăgubire în termen rezonabil.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, prima instanţă a constatat că nu se poate reţine în sarcina pârâtei un refuz nejustificat de transmitere a titlurilor, câtă vreme titlurile de despăgubire nu au fost emise şi reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de actul normativ menţionat mai sus.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluţia pronunţată de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluţionat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare.
Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat cauza reţinând încălcarea principiului termenului rezonabil, deşi soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite.
Mai susţine recurenta-pârâtă că este greşită soluţia instanţei de fond privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei, fără să se ţină cont că executarea obligaţiei nu mai depinde în totalitate de această instituţie, ci şi de evaluator.
Recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de fond şi sub aspectul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 lei, apreciind că onorariul este nepotrivit de mare faţă de munca avocatului depusă în soluţionarea cauzei.
Totodată, recurenta-pârâtă arată că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate juridică, fără buget propriu.
Analizând cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia care să conţină titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziţia nr. 5625 din 11 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Giurgiu, în contextul împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată şi reţinute ca atare prin sentinţa recurată.
Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziţia nr. 5625 din 11 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Giurgiu, iar dosarul a fost înregistrat sub numărul 26119/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul că pârâta a tergiversat soluţionarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond întemeiat a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. l din Convenţia europeană a drepturilor omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
Susţinerea recurentei-pârâte referitoare la faptul că instanţa de fond a dispus obligarea instituţiei să emită Decizia de despăgubire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei, cu trecerea peste etapele administrative, este nefondată câtă vreme dispozitivul sentinţei recurate este clar în sensul că „ obligă pârâta să emită titlul de despăgubire", fără a stabili un termen .
De altfel şi din considerentele sentinţei atacate rezultă că prima instanţă a constatat că nu se poate reţine refuzul nejustificat al pârâtei de transmitere a titlurilor, câtă vreme titlurile de despăgubire nu au fost emise şi reclamanţii nu au urmat procedura stabilită în Capitolul VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanţă lipsa personalităţii juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanţa de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Totodată, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc. civ., plata de 5000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, către reclamanţi, la care a fost obligat pârâta, fiind justificată în raport de complexitatea speţei.
In ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din recurs, Înalta Curte constată că acestea au fost solicitate în faţa instanţei de fond prin cererea de chemare în judecată, însă în faţa instanţei de recurs apărătorul intimaţilor-reclamanţi a solicitat doar respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele expuse în notele scrise, fără a solicita şi acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, se constată că, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora „ partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată", nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 4529 din data de 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea de obligare a recurentei la cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4847/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4850/2011. Contencios → |
|---|
