ICCJ. Decizia nr. 4850/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4850/2011
Dosar nr. 6623/2/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta C.D., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea acesteia :
- să desemneze evaluator şi să predea dosarul acestuia în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul din Bucureşti, sector 2 compus din teren în suprafaţă de 66 mp şi construcţie vândută în baza Legii nr. 112/1995, în termen de 30 de zile de la data de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;
- să fie obligată pârâta să emită Decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul menţionat mai sus în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; să fie obligată pârâta la plata penalităţilor de 1000 lei/zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii, precum şi obligarea pârâtei la plata amenzii de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere aplicabila conducătorului autorităţii centrale, in situaţia neexecutării hotărârii; la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de daune moral şi cheltuieli de judecată. In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că dosarul său, ce a stat la baza emiterii Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 9246 din 11 decembrie 2007, a fost înregistrat la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45745/CC, fiind parcursa etapa transmiterii si înregistrării dosarelor, iar de la momentul înregistrării dosarului la pârâtă au trecut mai bine de 2 ani, însumând mai bine de 9 ani de la data depunerii notificări
Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se declanşează numai după transmiterea dosarelor, etapa evaluării fiind condiţionată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin Sentinţa nr. 4863 din 3 decembrie 2010, Curtea de Apel a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.D., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să trimită dosarul reclamantei către un evaluator sau societate de evaluatori în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei şi să emită titlul de despăgubiri în termen de 30 de zile de la definitivarea evaluării.
Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că deşi Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu instituie un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de retrocedare, totuşi nu poate constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversare şi pentru nesoluţionarea într-un termen rezonabil, iar din exprimarea punctului de vedere al pârâtei rezultă intenţia de tergiversare, de la momentul emiterii dispoziţiei şi până în prezent trecând mai mult de doi ani în care dosarul reclamantei nu a parcurs vreo etapă din procedura administrativă.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 1000 lei/zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii şi la plata amenzii de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere aplicabilă conducătorului autorităţii centrale, în situaţia neexecutării hotărârii, este nefondată întrucât nu există elemente din care să rezulte intenţia pârâtei de a nu respecta hotărârea pronunţată.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, prima instanţă a constatat că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte existenţa prejudiciului morale suferit prin această întârziere.
Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a apreciat că se impune aplicarea art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., raportat volumul de muncă prestat raportat la existenţa a doar 2 termene de judecată şi gradul de dificultate relativ redus al litigiului.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluţia pronunţată de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluţionat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare.
Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat cauza reţinând încălcarea principiului termenului rezonabil, deşi soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite.
Mai susţine recurenta-pârâtă că este greşită soluţia instanţei de fond privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei, fără să se ţină cont că executarea obligaţiei nu mai depinde în totalitate de această instituţie, ci şi de evaluator.
Recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de fond şi sub aspectul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, apreciind că onorariul este nepotrivit de mare faţă de munca avocatului depusă în soluţionarea cauzei.
Totodată, recurenta-pârâtă arată că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate juridică, fără buget propriu.
Analizând cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia care să conţină titlul de despăgubire pentru imobilul Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 66 mp, având în vedere Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 9246 din 11 decembrie 2007, în contextul împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată şi reţinute ca atare prin sentinţa recurată.
Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziţia nr. 9246 din 11 decembrie 2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti, iar dosarul a fost înregistrat sub numărul 45745/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul că pârâta a tergiversat soluţionarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond întemeiat a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. l din Convenţia europeană a drepturilor omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanţă lipsa personalităţii juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanţa de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Totodată, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată până la suma de 1000 lei, fiind justificată în raport de complexitatea speţei.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 4863 din data de 3 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4849/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4853/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
