ICCJ. Decizia nr. 4982/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin încheierea de ședință din data de 9 mai 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei SC D.R. SRL de suspendare a executării deciziei de impunere din 24 martie 2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ.
A reținut, judecătorul primei instanțe, că împrejurările enumerate de petentă referitoare la admiterea în parte a contestației în recursul grațios, soluționarea diferită a unei spețe similare sau de către organele de control fiscal precum și cele relative la nereguli procedurale ale avizului fiscal nu se circumscriu noțiunii de "caz bine justificat" avut în vedere de legiuitor și de jurisprudență. Argumentele nu pot fi calificate critici de nelegalitate vădită și aparentă ale actelor fiscale de natură a crea o îndoială serioasă și a răsturna prezumția de legalitate de care beneficiază în virtutea legii. Completarea probatoriului era posibilă și pe parcursul controlului fiscal, cât și ulterior în faza contestațiilor, aspectele urmând a fi analizate în cadrul contestației în fond, iar faptul că într-o altă speță se rețin ca obligații fiscale sume cu mult diminuate față de cuantumul obligației fiscale impuse petentei nu constituie "ab initio" cauză de nelegalitate impunându-se cercetări suplimentare incompatibile cu procedura provizorie și urgentă a suspendării executării actelor fiscale.
Instanța de fond a mai precizat că Recomandarea R/89/8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nu impune statelor o soluție ci cu titlu de recomandare, acordă posibilitatea judecătorului național ca în raport de circumstanțe și probe, când pot fi produse pagube grave, dificil de reparat și când există un argument aparent valabil de nelegalitate, să impună suspendarea provizorie a executării actelor administrativ fiscale.
împotriva încheierii de ședință din data de 9 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta SC D.R. SRL prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii privind suspendarea executării actului administrativ intitulat decizie de impunere din 24 martie 2010 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.
Recurenta a învederat că motivarea instanței de fond nu poate fi reținută față de criticile aduse actului administrativ-fiscal susținute de un amplu material probator. Astfel, reclamanta a precizat că există în cauză o serie de nereguli procedurale săvârșite cu ocazia efectuării inspecției fiscale care conduc cel puțin la anularea deciziei și la o reverificare în condițiile prescrise de lege, cum ar fi nerespectarea dispozițiilor C. proc. fisc. cu referire la modul în care a fost făcută avizarea contribuabilului, nerespectarea de către echipa de inspecție fiscală a modului de desfășurare a procedurii de control a dosarului prețurilor de transfer, modul eronat în care echipa de inspecție fiscală a procedat la estimarea veniturilor și la determinarea bazei impozabile, cu nerespectarea metodologiei stabilită de Normele metodologice la C. fisc. Or motivele respective care vor face analiza și pe fond a contestației erau suficiente pentru ca instanța să constate că prezumția de legalitate a actului contestat este pusă la îndoială, iar tot în susținerea acestei idei reclamanta a înțeles să învedereze primei instanțe inclusiv faptul că în cadrul recursului grațios unele argumente au fost acceptate fiind astfel admisă în parte contestația, precum și împrejurarea că au fost pronunțate soluții diametral opuse cu ocazia unor controale efectuate la o altă societate membră a grupului D. Cu toate aceste, s-a susținut că instanța de fond s-a limitat probabil doar la o analiză sumară a înscrisurilor depuse într-un număr foarte mare de societatea reclamantă, făcând abstracție inclusiv de Recomandarea R (89) 8 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei către statele membre referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă.
Recursul este nefondat.
în general, se recunoaște că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu. Principiul legalității actelor administrative presupune însă, atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.
Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efectele asupra celor vizați.
în considerarea celor două principii incidente în materie, al legalității actului administrativ și al executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie, totuși, o situație de excepție aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Pe de altă parte, în condițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat; în acest caz cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii pe fond, iar instanța de contencios administrativ poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a pricinii.
Prin "cazuri bine justificate" se înțelege, în sensul legii, "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ" [art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004], iar prin "pagubă iminentă" se desemnează "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public" [art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare].
în ceea ce privește existența unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanța realizează doar o examinare sumară a situațiilor de fapt și de drept invocate de reclamant și care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în privința căruia se solicită suspendarea executării. Această condiție, cum corect a reținut instanța de fond, nu este întrunită în cauză, întrucât, pe de o parte, stabilirea legalității actului administrativ fiscal atacat ține de analiza pe fond a raportului juridic dedus judecății, și, pe de altă parte, nu au putut fi desprinse, prin raportare la cele arătate de reclamanți în calea administrativă de atac și în acțiune precum și la dovezile administrate, acele împrejurări de fapt și de drept, cu caracter determinant, care aparent ar fi de natură să ducă la concluzia existenței unei îndoieli puternice și serioase cu privire la legalitatea actelor administrativ fiscale contestate în litigiu.
Nu este îndeplinită, în cauză, nici cerința prevenirii unei pagube iminente, fiind evident că executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poale constitui prin ea însăși o pagubă, întrucât din punct de vedere economic orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă dar din punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. Este indiscutabil că dacă s-ar accepta o interpretare contrară, potrivit căreia în cazul actelor administrative prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției pagubei iminente este dovedită și demonstrată prin simpla împrejurare că nivelul extrem de mare al sumei impuse și ce urmează a fi executată conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul contribuabilului și chiar la aducerea acestuia în stare de insolvabilitate, s-ar ajunge la concluzia că cerința prevenirii unei pagube iminente este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu erau întemeiate motivele de recurs invocate în cauză și că sentința atacată era legală și temeinică s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului formulat de către reclamanta SC D.R. SRL împotriva încheierii din data de 9 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosar.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4980/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4979/2011. Contencios → |
|---|
