ICCJ. Decizia nr. 4972/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Soluția instanței de fond
Prin sentința nr. 3789 din 7 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea completată și precizată de reclamantul C.E., reprezentat de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor Pro Lex, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, a anulat Ordinul Autorității Naționale a Vămilor nr. 2638 din 12 octombrie 2009 și a dispus reintegrarea reclamantului în funcția publică deținută anterior.
A obligat pârâta la plata către reclamant a drepturilor salariale de care ar fi beneficiat și de care a fost lipsit, începând cu data emiterii ordinului și până la efectiva reîncadrare în funcție și a respins capătul de cerere privind daunele morale, ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:
Prin Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009, emis de Autoritatea Națională a Vămilor, s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului C.E., inspector vamal I principal I, la Compartimentul Supraveghere Specială din cadrul Direcției Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale, prin destituire din funcția publică conform art. 97 lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Faptele reținute în sarcina reclamantului au constat în:
- interpretarea eronată a unor facturi interne pentru produse livrate între departamentele SC P. SA drept facturi fiscale determinate de operațiuni de vânzare-cumpărare și, bineînțeles, a consecințelor ce decurg din aceasta;
- nerespectarea prevederilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, atât în ceea ce privește motivarea, cât și în ceea ce privește aplicarea sancțiunilor contravenționale.
Prima instanță a constatat că ordinul contestat nu menționează termenul în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată așa cum prevăd dispozițiile art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare și acesta nu a fost nici comunicat reclamantului, însoțit de raportul comisiei de disciplină, potrivit acelorași dispoziții, sub sancțiunea nulității.
Instanța de fond nu a primit susținerile pârâtului, în sensul că, prin răspunsul la plângerea prealabilă, reclamantului i s-a adus la cunoștință posibilitatea contestării ordinului în instanță, în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă și că acestuia nu i s-a adus niciun prejudiciu prin faptul că, dintr-o eroare materială, nu s-a indicat termenul de contestație, întrucât mențiunea privind termenul în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată trebuie înscrisă în mod obligatoriu în actul de sancționare și nu în acte ulterioare acestuia.
A reținut Curtea, că sancțiunea nulității absolute prevăzută expres de legiuitor, în această situație, operează necondiționat de existența unei vătămări în drepturile și interesele legitime ale persoanei față de care sancțiunea a fost aplicată.
De asemenea, instanța nu a reținut nici apărarea ce vizează comunicarea raportului comisiei de disciplină odată cu ordinul de sancționare, în lipsa oricăror dovezi în acest sens, apreciind că semnătura reclamantului de luare la cunoștință în data de 13 octombrie 2009, existentă pe Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009, nu face dovada comunicării și a raportului comisiei de disciplină, anexat actului administrativ de sancționare disciplinară.
Curtea a apreciat că sunt întemeiate motivele de nulitate invocate de reclamant, privitoare la neindicarea termenului de contestare a sancțiunii disciplinare și necomunicarea raportului comisiei de disciplină, odată cu actul administrativ de sancționare.
Referitor la motivul de nulitate absolută, determinat de neindicarea în cuprinsul ordinului contestat a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului, Curtea a statuat, în considerarea dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, că prevederile acestui act normativ se completează cu cele ale legislației muncii, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, sub sancțiunea nulității absolute, decizia de sancționare trebuie să cuprindă "motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile".
Principiul garantării dreptului la apărare presupune dreptul funcționarului public de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa și de a fi asistat sau reprezentat pe parcursul procedurii de cercetare administrativă.
De asemenea, proporționalitatea impune respectarea unui raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanțele săvârșirii acesteia și sancțiunea disciplinară propusă a fi aplicată .
A mai reținut prima instanță, că, în mod nelegal apărările formulate de reclamant în timpul cercetării disciplinare prealabile au fost înlăturate atât în Raportul Comisiei de disciplină din 5 octombrie 2009, cât și prin Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009, fără a se arăta în ce constau acestea și fără a fi prezentate motivele pentru care au fost înlăturate. Formalismul manifestat de comisia de disciplină, menținut la emiterea ordinului de aplicare a sancțiunii disciplinare, a condus la încălcarea dreptului la apărare, care are drept componente nu numai audierea și posibilitatea formulării de obiecțiuni, dar și obligația comisiei de disciplină și a organului competent în aplicarea sancțiunii de a se pronunța asupra lor și de a prezenta într-o modalitate clară și precisă argumentele pentru care acestea au fost înlăturate.
Curtea nu a reținut motivul de nelegalitate ce vizează nerespectarea dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 1344/2007, întrucât comisia de disciplină se constituie, potrivit art. 3 din acest act normativ, prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice, iar desemnarea unui membru al comisiei de disciplină sau al secretarului acesteia fără respectarea procedurii prevăzute de lege poate fi contestată la instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile prevăzute de lege (art. 18 din H.G. nr. 1344/2007).
Totodată, Curtea a stabilit că faptele reținute în sarcina reclamantului, astfel cum acesta sunt prezentate în ordinul de sancționare disciplinară și în raportul comisiei de disciplină, nu conturează nicidecum elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 77 alin. (2) lit. j), întrucât nu se face nicio referire la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese pretins a fi fost încălcate.
Relativ la incidența dispozițiilor art. 77 alin. (2) lit. g), s-a apreciat că abaterea disciplinară constând în "manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea" nu există, atât timp cât legalitatea proceselor-verbale XX din 20 martie 2009 și nr. YY din 20 martie 2009, precum și a proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor nr. A din 20 martie 2009 și nr. B din 20 martie 2009, încheiate de reclamant, a fost constatată de Judecătoria Ploiești prin sentințele civile nr. 3474 din 5 martie 2010 și nr. 3475 din 5 martie 2010, definitive.
Eventualele prejudicii materiale aduse instituției prin acțiunile întreprinse de agenții economici care au făcut obiectul acțiunilor de control, în exercitarea dreptului acestora de acces la justiție, nu pot fi avute în vedere în analiza existenței unei abateri disciplinare și a stabilirii gravității acesteia, în condițiile în care nelegalitatea actelor de control nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar în privința funcționarului public nu s-a dovedit încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege.
Instanța a dispus măsura reintegrării în funcție și acordarea drepturilor salariale de care reclamantul a fost lipsit, atât în considerarea dispozițiilor legale enunțate, cât și a faptului că, prin Ordinul Autorității Naționale a Vămilor nr. 2864 din 16 noiembrie 2009 s-a dispus, începând cu data de 16 noiembrie 2009, suspendarea Ordinului Autorității Naționale a Vămilor nr. 2638 din 12 octombrie 2009, până la pronunțarea instanței de fond, astfel că în perioada de suspendare a executării ordinului de destituire din funcția publică, reclamantul a desfășurat activitate în cadrul autorității pârâte și a încasat drepturile salariale aferente.
Curtea a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale, apreciind că măsura anulării ordinului contestat, cu consecința reintegrării reclamantului în funcția deținută anterior și acordarea drepturilor salariale de care a fost lipsit, corelativ cu faptul că măsura suspendării executării ordinului de destituire din funcția publică a operat la un interval de timp foarte scurt de la aplicarea sancțiunii disciplinare, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin emiterea ordinului nelegal.
2. Calea de atac exercitată
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională a Vămilor care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041din C. proc. civ. și a susținut, în esență, următoarele critici:
- în cauză, nu sunt aplicabile prevederile C. mun., cum greșit a reținut instanța de fond;
- greșit a reținut instanța de fond că nu i-ar fi fost comunicat raportul comisiei de disciplină;
- potrivit art. 49 alin. (1) din H.G. nr. 1344/2007 nu există obligația menționării în ordin a motivelor pentru care Comisia de disciplină a respins apărările;
- totuși, instanța a ignorat că în raportul comisiei de disciplină sunt menționate detaliat motivele înlăturării apărărilor reclamantului.
în concluzie, autoritatea recurentă a cerut admiterea recursului, desființarea soluției instanței de fond și respingerea acțiunii formulate, cu consecința menținerii Ordinului nr. 2638 din 12 octombrie 2009.
2.2. Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "P.L.", reprezentant al reclamantului, a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursului, cerând respingerea acestuia și menținerea soluției pronunțate ca temeinică și legală.
3. Soluția instanței de recurs
Analizând soluția pronunțată prin prisma criticilor formulate în recurs și a dispozițiilor legale incidente, instanța de recurs reține că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
în cauză, este necontestat că, prin Ordinul nr. 2638 din 12 octombrie 2009 emis de șeful Autorității Naționale a Vămilor și vicepreședinte al A.N.A.F., intimatul-reclamant a fost destituit din funcția publică de execuție, în conformitate cu dispozițiile art. 97 lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată.
Instanța de fond, admițând acțiunea formulată de intimatul-reclamant, a anulat ordinul în litigiu, reținând, în primul rând, că acesta este lovit de nulitate absolută, în conținutul său nefiind indicat termenul în cadrul căruia acesta poate fi atacat, așa cum cer în mod expres prevederile art. 50 alin. (3) lit. d) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.
într-adevăr, potrivit art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344 "Sub sancțiunea nulității absolute, actul administrativ de sancționare va cuprinde în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) temeiul legal în baza căruia se aplică sancțiunea disciplinară;
c) motivul pentru care a fost aplicată o altă sancțiune decât cea propusă de comisia de disciplină, în situația prevăzută la alin. (2);
d) termenul în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată;
e) instanța competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară".
Deci, așa cum a reținut în mod judicios și instanța de fond, norma juridică citată a instituit sancțiunea nulității absolute pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile enumerate din conținutul actului administrativ de sancționare, Ordinul nr. 2638/2009 în cauza de față.
Or, în cauză, este de necontestat că ordinul în litigiu nu conține mențiunea termenului în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată.
Susținerea autorității publice recurente că ordinul nu este lovit de nulitate, din moment ce intimatul-reclamant nu a suferit nicio vătămare, contestând ordinul în cadrul termenului legal, este lipsită de temei, norma juridică în discuție reglementând un caz de nulitatea absolută, iar nu de nulitate virtuală, care devine efectivă doar în cazul vătămării unui drept.
Având în vedere că potrivit art. 50 alin. (3) lit. d) din H.G. nr. 1344/2007 ordinul atacat era lovit de nulitate absolută, soluția instanței de fond privind anularea acestui act administrativ era legală și temeinică, astfel încât cercetarea celorlalte critici din recurs a devenit superfluă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4970/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4962/2011. Contencios → |
|---|
