ICCJ. Decizia nr. 5002/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamantul F.A. a chemat în judecată Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice în numele și pentru Administrația Finanțelor Publice O., solicitând instanței că în contradictoriu cu pârâta să dispună anularea dispoziției din 3 august 2010 și a deciziei de impunere din 17 mai 2010.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin procesul-verbal din 17 iunie 2009 a fost declarată starea de insolvență a SC L.C. SRL. La data de 17 mai 2010 Administrația Finanțelor Publice O. a emis decizia de impunere prin care s-a stabilit răspunderea solidară a numitului F.A. cu SC L.C. SRL pentru creanțe fiscale despre care decizia nu face vorbire, motiv pentru care reclamantul a contestat atât această decizie cât și dispoziția din 3 august 2010.
Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 445/CA din 21 decembrie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea dispoziției din 3 august 2010 și a deciziei de impunere din 17 mai 2010 emise de pârâtă, privind stabilirea răspunderii solidare a reclamantului ca nelegale.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că din întregul material probator administrat în cauză se constată că decizia de impunere este nelegală, urmare a neîndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 92/2003 pentru a se dispune antrenarea răspunderii solidare a administratorului cu debitorul principal.
Pentru aceleași motive, reține instanța de fond, nici dispoziția din 3 august 2010 emisă în soluționarea contestației formulată de reclamant nu este legală.
împotriva acestei sentințe considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța pentru Administrația Financiară O., criticând-o ca nelegală și netemeinică întrucât a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii.
S-a precizat în recurs că instanța nu a ținut seama de probatoriile administrate, organul fiscal teritorial neîncălcând în niciun fel dreptul contribuabilului de a fi audiat înainte de luarea vreunei decizii.
Recursul este nefondat și va fi respins.
Examinând actele dosarului, motivele de recurs și în raport de dispozițiile art. 3041din C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:
Conform O.G. nr. 92/2003 contribuabilul trebuie convocat pentru a-și exprima punctul de vedere, organul fiscal fiind obligat de lege să procedeze în acest sens.
Acest lucru nu s-a întâmplat astfel cum rezultă din probele administrate, faptul că F.A. ar fi fost convocat la sediul SC L.C. SRL nefiind o apărare conform legii pentru că aceasta (firma) nu era domiciliul său.
O.G. nr. 92/2003 stabilește faptul că răspunderea solidară intervine în cazul în care administratorii, asociații și acționarii au provocat insolvabilitatea firmei prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință a bunurilor mobile și imobile proprietatea acestuia.
în speță organul fiscal trebuia să dovedească reaua-credință a reclamantului, din actele anexate și încheiate anterior de organele fiscale rezultând că persoana juridică se află deja în insolvabilitate, insolvabilitate care nu se mai putea provoca din nou de reclamantul-intimat prin vânzarea unui autoturism și încasarea prețului.
Decizia organului fiscal trebuie motivată pe bază de probatorii însă acest lucru nu s-a făcut, acesta neaducând probe în dovedirea relei-cerdințe în vederea stabilirii răspunderii solidare.
Prin urmare corect prima instanță a constatat că decizia de impunere este nelegală pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 pentru a se stabili răspunderea solidară a debitorului principal.
Față de aceste considerente înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că sentința atacată era legală și temeinică, motiv pentru care s-a respins recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Constanța pentru Administrația Finanțelor Publice O., ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4996/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5007/2011. Contencios → |
|---|
