ICCJ. Decizia nr. 5017/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin decizia nr. 4057 din 1 octombrie 2010 înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, invocată de Penitenciarul R.; a respins recursul declarat de T.C., împotriva sentinței civile nr. 1700 din 17 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat; a admis recursurile declarate de Penitenciarul București-R. și de Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, împotriva aceleiași sentințe și a modificat sentința atacată în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că:
Excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București invocată de Penitenciarul R., s-a constatat a fi nefondată deoarece obiectul acțiunii judiciare a vizat anularea unor acte administrative emise de o autoritate publică centrală, respectiv anularea deciziei din 11 septembrie 2006 (emisă de directorul Penitenciarului cu regim de maximă siguranță Rahova, Administrația Națională a Penitenciarelor) și anularea deciziei din 11 septembrie 2006 emisă de directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, ceea ce atrage incidența art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Decizia din 11 septembrie 2006 prin care reclamantul a fost eliberat din funcția deținută la Penitenciarul R., inspector șef principal, medic militar primar, a fost emisă în conformitate cu art. 20 din Legea nr. 293/2004 respectiv de directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, care prin decizia din 16 mai 2005 îl numise în această funcție la Penitenciarul cu regim de maximă siguranță R..
Motivele de recurs referitoare la fondul litigiului au fost însă primite.
Astfel, instanța a reținut că măsura eliberării din funcție a reclamantului, ca măsură disciplinară, s-a întemeiat pe neglijența în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de către acesta, constând în eliberarea unei adeverințe medicale către deținutul O.H., fără a avea aprobarea conducerii penitenciarului, fără cererea scrisă a deținutului, neînregistrarea în registrul de consultații a diagnosticului stabilit, a scopului și destinației documentului eliberat.
Din analiza probelor a rezultat că reclamantul a nesocotit practicile care decurg din specificul activității într-un penitenciar, acesta având calitatea de inspector șef principal de penitenciar (medic militar primar), iar calitatea de funcționar public cu statut special îl obliga pe reclamant să respecte prevederile Legii nr. 293/2004 și actele administrative normative interne, care impun o rigoare specifică regimului de penitenciar.
Astfel, s-a arătat că Ordinul Ministrului de Interne din 1 aprilie 1980, în vigoare și la data producerii evenimentului, reglementa faptul că orice act medical se aprobă de comandant, iar potrivit dispoziției interne din 7 martie 2006, în vederea eliberării unui act către un deținut, trebuia urmată o anumită procedură, respectiv: înregistrarea unei cereri, care să poarte data și ora primirii în compartimentul de specialitate, urmând a se completa în registre toate rubricile.
Or, în ceea ce privește situația eliberării adeverinței din 25 aprilie 2006 instanța a constatat că niciuna dintre procedurile interne specifice nu a fost respectată, că reclamantul a eliberat o adeverință, fără a exista o cerere în acest sens și, ca urmare, fără aprobarea conducerii penitenciarului, rezultând astfel că la eliberarea adeverinței reclamantul a manifestat cel puțin o evidentă neglijență în îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu, mai precis a ignorat în totalitate rigorile normative aplicabile activității într-un penitenciar.
înalta Curte a arătat că în cazul reclamantului, având în vedere calitatea sa de funcționar public cu statut special, este prioritară respectarea procedurilor interne, acesta neputând invoca necunoașterea actelor administrative aplicabile domeniului, iar ceea ce constituie abatere disciplinară este tocmai nerespectarea obligațiilor de serviciu decurgând din calitatea de funcționar public cu statut special.
S-a mai reținut că în ceea ce privește motivarea primei instanțe, întemeiată pe soluția pronunțată în materia penală, în raport de probatoriul administrat și analizat în această cauză, nu prezintă relevanță soluția pronunțată în materia penală, deoarece legea stabilește independența acțiunii disciplinare de cea penală, iar principiile și condițiile în care se face aplicarea sancțiunilor nu sunt aceleași în dreptul penal și în materie disciplinară. Ca urmare exonerarea de răspundere penală nu presupune și exonerarea de răspundere disciplinară, cele două categorii de răspunderi se întemeiază pe condiții diferite de antrenare a răspunderii.
în ceea ce privește recursul reclamantului, înalta Curte a constatat că acest recurs, formulat cu privire la neacordarea daunelor morale, este neîntemeiat, prin prisma faptului că motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Penitenciarul R., fiind fondate, s-a admis recursul acestui pârât, s-a modificat sentința și s-a respins acțiunea.
împotriva deciziei nr. 4057 din 1 octombrie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, T.C. a formulat contestație în anulare, indicând ca temei de drept dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a din C. proc. civ. și dispozițiile art. 317 și urm. din C. proc. civ.
în esență, contestatorul a arătat că soluția instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale deoarece în motivarea deciziei pronunțate înalta Curte a făcut trimitere la două adeverințe medicale eliberate de recurentul-contestator pe numele deținutului O.H., datate 25 aprilie 2006 și aprilie 2006, în realitate existând o singură adeverință, anume cea din 25 aprilie 2006, care nu a produs consecințe juridice, ajungând la dosar după punerea în libertate a deținutului, respectiv la data de 27 aprilie 2006. S-a apreciat de către contestator că pentru soluționarea recursurilor exercitate împotriva sentinței civile nr. 1700/2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nu s-a analizat întregul material probator care evidenția că nu se poate stabili în sarcina contestatorului vreo responsabilitate în punerea în libertate a deținutului O.H.
Intimatul Penitenciarul București R. a solicitat prin întâmpinare respingerea ca nefondată a contestației în anulare, subliniind că dispozițiile art. 318 din C. proc. civ., în concret teza referitoare la "eroarea materială", au un câmp limitat de aplicație, referindu-se la aspecte strict formale și involuntare ale judecății recursului și nicidecum la greșeli de judecată, cum ar fi cele de apreciere a probelor.
Examinând cauza prin prisma motivului invocat de contestator în raport cu decizia atacată, înalta Curte reține că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă și o va respinge în consecință pentru cele ce se vor puncta în continuare:
în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii:
C. proc. civ. reglementează în Titlul V, Căile extraordinare de atac, Capitolul I1, Contestația în anulare, motivele pentru care se poate exercita această cale extraordinară de atac, de retractare.
Așa cum se poate observa din cuprinsul art. 317 din C. proc. civ. (contestația în anulare de drept comun/obișnuită) și art. 318 din C. proc. civ. (contestația în anulare specială) motivele pentru care o instanță poate să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată sunt expres și limitativ prevăzute.
Ținând seama că în contestația pendinte se face trimitere la o presupusă "greșeală materială", explicată sintetic în considerentele deciziei de față, înalta Curte se va raporta în analiza sa la dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ. ("hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale"), apreciind totodată că este neadecvată invocarea de către contestator a dispozițiilor art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. care reglementează o altă cale extraordinară de atac-revizuirea.
Revenind la primul motiv al contestației în anulare speciale (art. 318 teza I din C. proc. civ.), în mod constant atât doctrina cât și jurisprudența au stabilit că sintagma "greșeală materială" vizează greșeli cu caracter procedural care au condus la pronunțarea unei soluții eronate, deci greșeli formale săvârșite în legătură cu examinarea recursului, involuntare și evidente, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la fondul cauzei.
în nici un caz această cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată pentru remedierea unor "greșeli de judecată" cum ar fi cele privind stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor sau cele privind modul de interpretare a unor dispoziții legale/de drept substanțial sau procedural), or privind modul de rezolvare a unui incident procedural.
în speță, însă, contestatorul impută instanței de recurs o apreciere eronată a probatoriului administrat care, în opinia sa, a condus la o dezlegare greșită dată recursurilor promovate de toate părțile litigante, deci o eventuală greșeală de judecată, ipoteză care, așa cum s-a demonstrat mai înainte, nu se circumscrie noțiunii de greșeală materială în sensul textului legal în discuție.
Cum din dispozițiile art. 318 din C. proc. civ. a rezultat fără dubiu că nu era permisă rejudecarea recursului decât dacă era incident vreunul din cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, iar motivul invocat de contestatorul T.C. nu se încadra în cazul prevăzut de teza I a art. 318 din C. proc. civ., soluția care s-a impus și care era în acord cu jurisprudența constantă în această materie era aceea de respingerii ca inadmisibilă a prezentei contestații în anulare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5025/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4996/2011. Contencios → |
|---|
