ICCJ. Decizia nr. 5008/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5008/2011
Dosar nr. 676/35/2010
Şedinţa publică din 27 octombrie 2011
Reclamantul H.L.V.R. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Bihor, solicitând instanţei anularea hotărârii nr. 15230 din 21 mai 2010 şi obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar la Legii nr. 189/2000, pentru perioada 6 octombrie 1942 - 6 martie 1945.
În motivarea acţiunii arată că, potrivit certificatului său de naştere rezultă foarte clar că s-a născut la data de 6 octombrie 1942 în localitatea Beiuş, mama reclamantului, numita D.E.N.N.P., fiind nevoită a se refugia la cedarea Ardealului în martie 1940, împreună cu părinţii, deoarece tatăl vitreg al acesteia, P.P. era în perioada respectivă, Prefect de Bihor şi Comandantul Gărzilor Naţionale Române şi se aştepta a fi supus unor tratamente în care, chiar viaţa lui era pusă în pericol, cunoscută fiind violenţa cu care au acţionat trupele de ocupaţie maghiară împotriva românilor.
Mai arată că, prin declaraţiile martorilor Ţ.A. şi T.E.A., se confirmă aspectele legate de faptul că imediat după anunţarea cedării Ardealului în 1940, mama reclamantului cu întreaga familie s-a refugiat din Oradea, în localitatea Vaşcău, însă naşterea reclamantului a avut loc în perioada de refugiu, în localitatea Beiuş.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 16/CA din 17 ianuarie 2011 a admis acţiunea reclamantului H.L.V.R. şi a dispus anularea Hotărârii nr. 15230 din 21 mai 2010 emisă de pârâtă, obligând-o să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
Totodată, a obligat Casa Judeţeană de Pensii Bihor la plata sumei de 1200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că legătura de rudenie dintre reclamant şi P.P. este dovedită prin actele de stare civilă şi declaraţiile martorilor, iar împrejurarea naşterii reclamantului, în refugiu este confirmată prin actele de stare civilă, respectiv certificatul de căsătorie al părinţilor şi certificatul de naştere al reclamantului.
De asemenea, prin declaraţiile martorilor Ţ.A. şi T.E.A. (audiat în faţa instanţei) se confirmă aceste aspecte legate de faptul că, imediat după anunţarea cedării Ardealului, în 1940, mama reclamantului, împreună cu întreaga familie s-a refugiat din Oradea în localitatea Vaşcău, însă naşterea reclamantului, a avut loc în perioada de refugiu, în localitatea Beiuş. Totodată, căsătoria tatălui reclamantului, H.V.A. cu mama reclamantului D.E.N.N.P. a avut loc la data de 22 iunie 1941 în localitatea Vaşcău, Raionul Lunca Vaşcăului.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Bihor.
Recurenta a susţinut că, în mod eronat instanţa de fond a anulat Hotărârea nr. 15230/2010 şi a obligat Casa Judeţeană de Pensii Bihor să-i recunoască calitatea de refugiat, fără să menţioneze data de când a fost refugiat, precum şi data până la care a fost refugiat, în condiţiile în care aceasta nu reiese nici din cererea reclamantului, nici din declaraţiile martorilor.
Recurenta a mai susţinut că, reclamantul nu a dovedit persecuţia etnică de către regimul instaurat în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, iar mama acestuia nu s-a reîntors niciodată aşa cum făceau familiile de refugiaţi în localitatea de domiciliu.
Printr-o ultimă critică, recurenta susţine că, cheltuielile de judecată la care a fost obligată sunt nejustificat de mari în raport cu durata soluţionării cauzei şi cu gradul redus de dificultate al acesteia.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, norme aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori.".
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor sus-menţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
În aceste condiţii, în urma examinării dosarului de fond, Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
În mod legal Curtea de Apel Oradea a avut în vedere la pronunţarea soluţiei declaraţiile martorilor Ţ.A. şi T.E.A. (audiat în faţa instanţei) pe care le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente şi utile cauzei şi, care au atestat că reclamantul H.L.V.R. a făcut dovada persecuţiei etnice, în sensul cerut de art. (1) lit. c) din Legea nr. 189/2000.
Astfel, potrivit certificatului de naştere al reclamantului, acesta s-a născut în data de 6 octombrie 1942 în localitatea Beiuş, mama sa D.E.N.N.P., fiind nevoită a se refugia la cedarea Ardealului, în martie 1940, împreună cu părinţii, întrucât tatăl vitreg al acesteia, P.P., era în perioada respectivă Prefect de Bihor şi Comandantul Gărzilor Naţionale Române.
În aceste condiţii, în mod justificat se aştepta a fi supus unor tratamente în care viaţa lui era pusă în pericol, cunoscută fiind violenţa cu care au acţionat trupele de ocupaţie maghiară împotriva românilor.
Cât priveşte dovedirea faptului că reclamantul s-a născut în refugiu precum şi a legăturii de rudenie a acestuia cu numitul P.P., urmează a se constata că dovada a fost deplin făcută cu certificatele de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Examinând şi din oficiu hotărârea recurată sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie şi neconstatându-se existenţa motivelor de casare, recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor împotriva Sentinţei civile nr. 16/CA/2011 din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5000/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5083/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
