ICCJ. Decizia nr. 5083/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 183 din 14 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie, obligând-o pe acesta din urmă să soluționeze cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române și să emită un ordin în acest sens.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că nesoluționarea, într-un termen îndelungat, a cererii reclamantei contravine prevederilor legale naționale și comunitare.
împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în motivarea recursului, se invocă împrejurarea că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, întrucât se referă la alte persoane decât reclamanta.
De asemenea, recurenta invocă împrejurarea că cererea intimatei de redobândire a cetățeniei române a fost examinată și avizată pozitiv de către Comisia pentru Cetățenie, în cadrul ședinței din data de 01 februarie 2011, și chiar aprobată, conform ordinului anexat.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
într-adevăr, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.
în lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora "Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie".
în același sens sunt, de asemenea, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat "Principiul acționării într-un termen rezonabil", potrivit căruia "Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen rezonabil".
Cu privire la noțiunea de "termen rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un "termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
în acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
în speța dedusă judecății, în mod corect a apreciat prima instanță că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri - 2005 - și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Așa fiind, faptul de a nu răspunde solicitărilor repetate ale intimatei-reclamante de soluționare și avizare a cererii sale formulate în anul 2005 reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Nu poate fi primită critica recurentei sub aspectul nemotivări hotărârii judecătorești, întrucât se constată că, în litigiul dedus judecății, au fost respectate cerințele statuate de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu se impune incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Prima instanță și-a prezentat argumentele pentru care a admis acțiunea, atât din punct de vedere faptic, cât și juridic, iar acestea vizează, contrar susținerii recurentei, chiar persoana reclamantei, iar nu alte persoane.
De asemenea, este adevărat că prin Ordinul nr. 144/ P din 18 martie 2011 emis de conducătorul autorității recurente și depus la dosarul de recurs, cererea reclamantei a fost aprobată, însă această împrejurare a intervenit după pronunțarea de către instanța de fond a sentinței recurate, neputând constitui motiv de desființare a hotărârii.
Pentru motivele arătate, recursul a fost respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5081/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5080/2011. Contencios → |
|---|
