ICCJ. Decizia nr. 5076/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 3751 din 06 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.A.M., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligându-le pe acestea din urmă să transmită la evaluator dosarul privind pe reclamantă, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Faptul că prin Legea specială nr. 247/2005, legiuitorul nu a înțeles să stabilească un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de retrocedare și de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire nu poate constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversare și pentru nesolutionarea într-un termen rezonabil. Aceasta cu atât mai mult cu cât pentru situații de excepție s-a hotărât soluționarea cu prioritate.
Dreptul la soluționarea în termen rezonabil reprezintă o garanție pentru soluționarea echitabilă atât în procedura prealabilă cât și în contencios, fiind statuat ca atare în Convenția Drepturilor Omului - art. 6.
Or, din modul în care autoritatea pârâtă a înțeles să răspundă, reclamantului, rezultă nu numai că nu are în vedere un asemenea termen, dimpotrivă rezultă intenția de tergiversare, de la momentul emiterii dispoziției de restituire și până în prezent trecând aproape trei ani, timp în care dosarul reclamantei a fost numai înregistrat fără a mai fi parcurs vreo etapă din procedura administrativă.
De asemenea, reține prima instanță, nici invocarea criteriului aleatoriu în procesul de selectare al dosarului pentru soluționare nu poate fi primită drept justificare, fiind evident că procedând astfel nu numai că nu mai poate fi vorba de un termen rezonabil dar se pot produce grave inechități.
împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâtele, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.
în motivarea recursului său, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților arată că în mod greșit a apreciat instanța de fond că această instituție ar avea calitate procesuală pasivă în cauză.
în motivarea cererii de recurs, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reiterează apărările invocate în fața instanței de fond, arătând, în esență, că aceasta nu a ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este una greoaie și că, prin decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a fost depășit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în raport și de această decizie.
Recurenta susține, de asemenea, că în mod obiectiv întârzierea procedurii administrative, respectiv etapa evaluării, a fost determinată de necesitatea completării dosarului cu documentele necesare identificării imobilului în discuție.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea constată următoarele:
I. în ceea ce privește recursul formulat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților se va reține că acesta este fondat, autoritatea recurentă neavând calitate procesuală pasivă în cauză, în raport cu dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora atribuția emiterii deciziei referitoare la titlurile de despăgubire revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Așa fiind, constatându-se întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmează a fi admis recursul său și modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii față de această autoritate, pentru lipsa calității procesuale pasive, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.
II. în ceea ce privește recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va reține că este nefondat, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare:
în mod corect, în raport cu dispozițiile art. 16 din Capitolul V din Titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat această pârâtă la evaluarea imobilului și la emiterea deciziei pentru acordarea de titluri de despăgubire.
Criticile care vizează această soluție sunt nefondate, întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ sus-menționat, are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect care, însă, nu a fost contestat, justificându-se netrimiterea dosarului spre evaluare cu motivarea că acesta nu este complet.
Or, dacă recurenta avea astfel de nelămuriri și aprecia că dispoziția de restituire nu este însoțită de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, putea să solicite informațiile pe care le considera necesare evaluării, înainte de data formulării cererii de chemare în judecată. După cum se constată, recurenta-pârâtă nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care intimata-reclamantă este îndreptățită, urmare a dispoziției de restituire.
Soluția instanței de fond se impune pentru că, prin neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval de timp destul de mare, în raport cu data emiterii dispoziției, respectiv 05 mai 2007, și data înregistrării dosarului la Comisie, anul 2007, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.
într-adevăr, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede mai multe etape în soluționarea cererilor de retrocedare, fără să reglementeze un termen pentru emiterea deciziei.
împrejurarea că norma specială nu a menționat un termen pentru rezolvarea cererilor de retrocedare nu poate, însă, încuraja autoritatea publică să tergiverseze soluționarea acestora, sesizările privind retrocedarea imobilelor impunându-se a fi soluționate într-un termen rezonabil sau cu prioritate, în cazuri de excepție.
Dispoziția legală națională, invocată de recurentă, prin care se instituie un sistem aleatoriu de acordare a despăgubirilor în caz de aplicare a dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 10/2001, este de natură a modifica substanțial și subiectiv valoarea acestor despăgubiri, cu consecința creării unui nou prejudiciu provenit din neemiterea promptă a deciziei administrative, prin care se recunoaște existența încălcării dreptului de proprietate.
Această situație nu poate fi, însă, acceptată, reprezentând o încălcare evidentă a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea a drepturilor omului și libertăților fundamentale.
în același sens sunt, de altfel, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat "Principiul acționării într-un termen rezonabil", potrivit căruia "Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinească atribuțiile într-un termen rezonabil".
Fiind vorba de o perioadă de peste 4 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimatei de evaluare a imobilului și emitere a deciziei, este evident că nu ne aflăm în prezența unui "termen rezonabil", în accepțiunea prevederilor comunitare sus-menționate, dar ne aflăm în situația nesoluționării în termen a cererii formulate de intimată, ceea ce a determinat instanța de fond să facă aplicarea în mod corect a prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, sentința recurată, în ce privește dispoziția obligării pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la trimiterea dosarului la evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, era legală în raport atât cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recursul formulat de această pârâtă a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5080/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5072/2011. Contencios → |
|---|
