ICCJ. Decizia nr. 5305/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5305/2011
Dosar nr. 998/39/2009
Şedinţa publică de la 10 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul C.V. a chemat în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata despăgubirilor în sumă de 56.500 euro, reprezentând contravaloarea imobilelor trecute în proprietatea Statului Român, în mod abuziv. Ulterior, şi-a modificat cererea, solicitând obligarea pârâtei la emiterea deciziei în care să fie consemnat cuantumul despăgubirii.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin dispoziţia nr. 26 din 01 februarie 2008, emisă de Primăria Comunei Horodnic, i s-a recunoscut dreptul la acordarea de despăgubiri în condiţiile art. VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul M. - T., compusă din: casă tip parter - 85 mp, construită din lemn şi acoperită cu ţiglă, moara de porumb tip subsol + parter + etaj - 50 mp, construită din lemn şi acoperită cu ţiglă, magazie cereale - 70 mp, atelier reparaţii - 28 mp, grajd cu şură - 130 mp, şopron magazie de lemne - 50 mp, toate din lemn şi acoperite cu ţiglă şi canal 100 ml din piatră şi beton, situată în comuna H.S.
Instanţa a constatat că, în raport de cererea iniţială şi precizările din „întâmpinare”, petitul acţiunii constă în obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii în care să fie consemnat cuantumul despăgubirii de 56.500 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 53 din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul C.V., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul de despăgubire al reclamantului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare şi ulterior să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că instanţa nu poate obliga Comisia Centrală să emită o decizie în care să fie consemnată suma de 56.000 euro însă o poate obliga la transmiterea dosarului de despăgubire către evaluator şi la emiterea deciziei.
Instanţa de fond a constatat că dosarul nu a fost trimis evaluatorului potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (5) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi dispoziţiilor pct. 16.11 din normele metodologice ale art. 16, adoptate prin H.G. nr. 1095/2005.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (21) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi pct. 16.92; pct. 16.93 din normele metodologice, legalitatea dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale se verifică de către instituţia prefectului care fie emite un aviz de legalitate fie, în caz de nelegalitate, le contestă la instanţa de contencios administrativ.
Odată înaintat dosarul Comisiei Centrale, fără ca dispoziţia să fie contestată la instanţa de contencios administrativ, nu mai există posibilitatea returnării de către Comisia Centrală a dispoziţiei şi a dosarului aferent către Primărie, întrucât legea nu prevede o asemenea atribuţie în sarcina Comisiei Centrale. Aceasta poate verifica doar dacă este legală respingerea cererii de restituire în natură (art. 16 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005).
După această verificare, este obligată să înainteze dosarul evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare potrivit art. 16 alin. (5) din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în speţă, în urma analizării documentaţiei de la dosar s-a constatat că nu există înscrisuri privind dovada proprietăţii la momentul preluării, dovada preluării abuzive şi dovada calităţii de persoană îndreptăţită pentru fiecare imobil - construcţie pentru care se înţelege a se acorda măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 (cu excepţia imobilului - moară de porumb).
Or, în aceste condiţii, Primăria Comunei H.S. şi-a depăşit limitele învestirii, acordând măsuri reparatorii pentru imobilul casă şi anexe, asupra cărora notificatorul nu a dovedit că are vreun drept, deşi prin sentinţa civilă la care face referire instanţa de fond, anexele nu sunt cuprinse în aceasta.
Pe cale de consecinţă, reclamantul nu poate fi considerat persoană îndreptăţită cu privire la imobilul notificat în accepţiunea Legii nr. 10/2001, întrucât nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită cu privire la aceste anexe, nemaiexistând autoritate de lucru judecat în privinţa acestora.
De observat că, în speţă, Comisia Centrală „nu a pus în discuţie” dreptul reclamanţilor la despăgubiri aferente imobilelor notificate, aşa cum reţine instanţa de fond, ci a constatat numai lipsa înscrisurilor privind dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor notificate, precum şi a identificării acestora.
Comisia Centrală nu urmăreşte decât aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în vigoare, care reglementează regimul juridic privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Cu alte cuvinte, scopul urmărit de Comisia Centrală este acela de a acorda despăgubiri juste şi rezonabile persoanelor care au, într-adevăr, dreptul la astfel de despăgubiri, evitând astfel o îmbogăţire fără justă cauză a persoanelor, care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi, pe cale de consecinţă, o prejudiciere a Statului Român, mai ales în condiţiile crizei economice actuale.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, „(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.”
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare".
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamanţilorla aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei ş.a.m.d.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamanţilor, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din C.E.D.O., garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente.
Susţinerile recurentei privind ordinea de soluţionare a dosarelor pot fi reţinute doar în măsura în care urmarea acestei ordini respectă rigorile termenului echitabil, la care s-a făcut referire mai sus.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 53 din 2 februarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5304/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5306/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
