ICCJ. Decizia nr. 5306/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5306/2011
Dosar nr. 8699/2/2010
Şedinţa publică de la 10 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantele C.E. şi W.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor: analizarea Dosarului nr. 47324/CC în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. M.V., sector 5; desemnarea evaluatorului şi predarea dosarului acestuia în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobil, în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 15 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantele C.E. şi W.I. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a obligat pârâta să analizeze dosarul înregistrat sub nr. 47324/CC, să desemneze evaluator în acest dosar şi să emită titlul de despăgubire pentru valoarea ce rezultă din raportul de evaluare, şi a respins cererea de plată a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantele au formulat notificare pentru restituirea unui imobil în anul 2001 şi, până în prezent nu au intrat în posesia despăgubirilor, în condiţiile în care restituirea în natură nu a fost posibilă.
Procedurile administrative au avut, până în prezent, o durată excesivă, fiind depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererilor.
În aceste condiţii orice întârziere este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate al reclamantelor, aşa cum este el înţeles de art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în cazul în care un dosar este repartizat în baza deciziei nr. 2815/2008, după analiza acestuia, dacă se constată că este complet, urmează a se desemna un evaluator, apoi se trimite la evaluare.
Or, instanţa de fond, susţine astfel în mod greşit, că pârâta avea obligaţia de a trimite dosarul la evaluare, deşi acesta nu avea desemnat un evaluator.
Recurenta mai precizează că nu se poate reţine culpa instituţiei privind durata de soluţionare a dosarelor de despăgubire, deoarece, în exercitarea atribuţiilor sale, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 2815/2008 prin care a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor de despăgubire.
Mai mult, conform art. 2 din aceeaşi decizie, „proporţional, din fiecare categorie mai sus arătată şi în ordinea înregistrării lor, dosarele verificate şi constatate a fi complete, vor li trimise la evaluare".
Această soluţie s-a impus ca urmare a practicii judiciare în materie şi pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite care au dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă de la înfiinţare (2005).
În sfera dreptului comunitar, principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, „(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare".
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamanţilor la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei ş.a.m.d.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamanţilor, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din C.E.D.O., garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie « civilă », dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente.
Susţinerile recurentei privind ordinea de soluţionare a dosarelor pot fi reţinute doar în măsura în care urmarea acestei ordini respectă rigorile termenului echitabil, la care s-a făcut referire mai sus.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 1099 din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2011 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 5305/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5310/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
