ICCJ. Decizia nr. 5310/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5310/2011
Dosar nr. 1194/33/2010
Şedinţa publică de la 10 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 389 din 20 octombrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P., a respins acţiunea formulată de reclamanţii L.E. şi L.B. împotriva pârâtei A.N.R.P. ca fiind introdusă faţă de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii formulării acţiunii şi respins acţiunea formulată de reclamanţii L.E. şi L.B. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au deţinut în proprietate imobilul apartament situat în Cluj-Napoca, str. D., acesta fiind preluat abuziv în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974, fără plata vreunor despăgubiri iar ulterior, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, fostului chiriaş.
Urmare admiterii contestaţiei exercitată de reclamanţi împotriva dispoziţiei prin care li s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, s-a constatat, prin decizia nr. 832/A din 2 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, calitatea acestora de persoane îndreptăţire la acordarea despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii mai sus invocată, reclamanţii - prin cererea ce face obiectul cauzei de faţă - au solicitat obligarea directă Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi A.N.R.P., la plata despăgubirilor băneşti pe considerentul nefuncţionării „Fondului Proprietatea" şi a ineficienţei procedurii instituită prin dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Revenind la cererea formulată de către reclamanţi, Curtea de Apel a constatat că aceştia solicită despăgubiri doar din partea Statului Român, prin MFP, neavând nici o pretenţie de la A.N.R.P.
De altfel, A.N.R.P. acordă despăgubiri în numerar doar persoanelor îndreptăţite, cărora li s-au emis titluri de plată, în limitele prevăzute de O.U.G. nr. 81/2007.
Cu alte cuvinte, pârâta A.N.R.P. efectuează plăţi doar în temeiul unor legi speciale - Legea nr. 247/2005 - temei pe care reclamanţii nu l-au invocat, dimpotrivă, ei precizând că doresc tocmai evitarea ineficienţei acestei legi.
Acestea sunt raţiunile pentru care Curtea de Apel a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P. este întemeiată, impunându-se admiterea ei.
În cauză a mai fost invocată şi excepţia prematurităţii acţiunii, susţinăndu-se că reclamanţii nu au înţeles să parcurgă cea de a 2-a etapă a procedurii administrative prevăzută prin dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ce ar fi urmat să fie concretizată prin emiterea unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi abia apoi prin emiterea unui titlu de plată şi respectiv a unui titlu de conversie.
Curtea de Apel a respins această excepţie având în vedere faptul că t itlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natura, rezultate din aplicarea <LLNK 12001 10 11 201 0 17> Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată.
Reclamanţii au încercat, prin demersul lor juridic, să evite incidenţa acestui act normativ, neputându-se pune, sub acest aspect, problema parcurgerii sau nu a etapelor anterior arătate.
S-a mai reţinut că instanţa poate să acorde despăgubiri pentru daune materiale şi morale însă numai dacă reclamantul le-a solicitat.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii L.B. şi L.E. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului bazat pe art. 304 pct. 3 şi pct. 9 C. proc. civ. recurenţii consideră că sentinţa instanţei de fond este nelegală, dat fiind că, instanţa de fond nu poate refuza pronunţarea unei hotărâri de fond şi să susţină că, pretenţiile suscitate nu se încadrează în categoria soluţiilor ce pot fi date de o instanţă de contencios administrativ.
Pe de altă parte, având în vedere principiul disponibilităţii nu se poate impune modalitatea în care să modificăm acţiunea.
Această procedură administrativă în sine constituie o vătămare a dreptului subiectiv la despăgubire ca urmare a încălcării dreptului de proprietate, vătămare care nu mai necesită vreo demonstrare concretă din moment ce, ea a fost reţinută ca atare în numeroase hotărâri C.E.D.O. împotriva României.
Recurenţii-reclamanţii mai susţin că nu sunt în nici un mod vinovaţi de situaţia creată, acţiunea lor trebuie rezolvată în fond, şi nu respinsă pe bază de excepţii, deoarece se ajunge în mod evident la încălcarea art. 6, din conv. C.E.D.O., privind liberului acces la justiţie.
Cea ce este important de reţinut şi este o concluzie care se deduce cu claritate din hotărârile C.E.D.O. împotriva României este aceea că, acordarea despăgubirilor trebuie să fie, coerentă, accesibilă, rapidă, previzibilă şi să poată fi obţinută într-un termen rezonabil.
Recent Înalta Curte De Casaţie şi Justiţie a adoptat decizia XX - recurs în interesul legii, prin care a statuat că, instanţele judecătoreşti trebuie să se pronunţe în mod direct asupra restituirii în natură a bunurilor preluate de stat.
Deci, nu se poate impune reclamanţilor să urmeze o procedură ineficientă, deoarece ea echivalează cu lipsa totală de despăgubire, cauzând un prejudiciu disproporţionat şi excesiv, incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Acestea cu atât mai mult, cu cât despăgubirea efectivă în baza procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 din partea statului nu funcţionează nici în prezent într-un mod mulţumitor.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire.
Astfel fiind, în acord cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ se menţionează că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7) reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire. În cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
Criticile din motivele de recurs ce vizează netemeinicia soluţiei instanţei de fond sub acest aspect sunt nefondate.
Înalta Curte constată că recurenţii - reclamanţi nu se află în posesia unei decizii reprezentând titlu de păgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în urma parcurgerii «durii administrative speciale stabilită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În lipsa titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a unei opţiuni formulate de titularul unui titlu de despăgubire, A.N.R.P. se află în imposibilitatea legală de a emite titlu de plată şi de a efectua plata despăgubirilor.
Efectuarea unei plăţi, implică existenţa unui titlu de plată, ce presupune parcurgerea procedurilor de la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi existenţa unui titlu de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar aceste proceduri nu pot fi urmate atâta timp cât dosarul de despăgubire nu a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale.
Dispoziţiile legale în vigoare, ce reglementează modalităţile de acordare în numerar a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu prevăd posibilitatea actualizării cuantumului despăgubirilor, stabilit în cursul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu dobânda legală, aşa cum solicită reclamanţii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt nefondate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de L.B. şi L.E. şi continuat de moştenitorii defunctului L.E., respectiv L.B. şi L.A.M. împotriva sentinţei civile nr. 389 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5306/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5312/2011. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
