ICCJ. Decizia nr. 5299/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5299/2011
Dosar nr. 1344/42/2010
Şedinţa publică de la 10 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta M.D. a solicitat să se dispună reintegrarea sa în funcţia de director coordonator adjunct relaţii de muncă sau într-o funcţie echivalentă în cadrul I.T.M. Prahova, precum şi obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale aferente funcţiei deţinute, inclusiv stimulentele acordate până la data reintegrării sale în această funcţie.
În motivarea acţiunii, reclamanta a precizat că prin decizia nr. 306 din 13 octombrie 2009 emisă de Inspectorul General de Stat, s-a dispus încetarea contractului său de management nr. M1. din 25 mai 2009, fiind trecută în funcţia publică de execuţie de inspector de muncă.
Reclamanta a mai arătat că prin sentinţa nr. 29 din 10 februarie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea, a dispus anularea în tot a deciziei nr. 306 din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă, a dispus obligarea la plata drepturilor salariale, iar hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă prin respingerea recursului pârâtei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Hotărârea nr. 9 din 14 ianuarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut că prin a O.U.G. nr. 105/2009, publicată în M. Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009, a fost abrogată O.U.G. nr. 37/2009.
Cu privire la O.U.G. nr. 37/12009, în temeiul căreia reclamanta fost numită în funcţia de conducere, Curtea Constituţională a decis prin Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 06 noiembrie 2009, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice este neconstituţională.
În considerentele acestei Decizii, Curtea a reţinut că prin O.U.G. nr. 37/2009 a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, şi a fost afectat statutul juridic al unor funcţionari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală, potrivit cărora statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică şi de altfel, prin întreg conţinutul reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţa materială, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţie.
O.U.G. nr. 105/2009, publicată în M. Of. la data de 6 octombrie 2009, act administrativ normativ care prevede că „Funcţiile publice, funcţiile publice specifice şi posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ - teritoriale, precum şi al celorlalte servicii publice prevăzute în anexa nr. 1, precum şi adjuncţii acestuia, sunt şi rămân desfiinţate sau, după caz, se desfiinţează.”, şi care prevede că, de la data intrării în vigoare a acesteia, O.U.G. nr. 37/2009 se abrogă, dar care reia în fapt dispoziţiile O.U.G. nr. 37/12009, a fost de asemenea declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională, reţinându-se că dispoziţiile sale conţin aceleaşi reglementări şi aceleaşi soluţii legislative, iar argumentele reţinute în Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, sunt, mutatis mutandis, valabile şi pentru aceasta, în plus, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împotriva hotărârii instanţei de fond recurenta-reclamantă M.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că chiar dacă prin acţiunea finalizată prin sentinţa nr. 29 din 10 februarie 2010 nu a solicitat iniţial reintegrarea în funcţia deţinută anterior, acest fapt s-a datorat exclusiv dorinţei de a aştepta ca această hotărâre să devină irevocabilă, iar considerentele sale privitoare la nelegalitatea actului administrativ prin care a fost eliberată din funcţie să intre în puterea lucrului judecat, lucru care s-a întâmplat ulterior.
În hotărârea recurată deşi instanţa de fond recunoaşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale în sensul că O.U.G. nr. 37/2009 precum şi 105/2009 sunt neconstituţionale, precum şi că sentinţa nr. 29 din 10 februarie 2010 prin care s-a constatat nulitatea actului în urma căruia a fost revocată din funcţie, nu recunoaşte puterea de lucru judecat a acestei din urmă hotărâri, şi implicit dreptul de a fi repusă în situaţia anterioară emiterii lui, interpretând greşit dispoziţiile legale care guvernează efectele anulării unui act juridic civil.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcţiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcţii.
O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională în cadrul unei obiecţii de neconstituţionalitate a legii de aprobare a acestei ordonanţe.
În cadrul controlului a priori realizat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective şi care nu poate fi disociată de legea de aprobare.
Prin decizia susmenţionată s-a reţinut neconstituţionalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanţă de urgenţă în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice.
Aşa cum s-a arătat şi în decizia nr. 1257/2009, dar şi în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituţionalitate rezultată din Ordonanţa prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 105/2009, prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituţională a declarat neconstituţională şi această ordonanţă de urgenţă, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conţine aceleaşi soluţii legislative.
În cauză, reclamanta a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanţe de urgenţă declarată neconstituţională şi lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanţe de urgenţă declarată, de asemenea, neconstituţională.
Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică le-a prevăzut.
Însă, în cauză suntem în prezenţa unei situaţii speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluţiile jurisdicţiei constituţionale.
Puterile discreţionare ale autorităţilor de legiferare, ale Parlamentului şi respectiv ale Guvernului, în condiţiile art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României, sunt însă limitate de prevederile Constituţiei ca lege fundamentală în stat.
În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreţionare, însă cu limitările reglementate în Constituţie.
În situaţia legiferării prin ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuţii proprii autorităţii legiuitoare, dar numai în condiţiile şi limitările aduse prin Constituţie, respectiv art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare şi implicit cuprinsul normativ al ordonanţei a fost declarat neconstituţională, reţinându-se de Curtea Constituţională că atât modalitatea de reglementare a funcţiei publice cât şi actul administrativ de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze adoptate cu încălcarea competenţei materiale a Guvernului.
Lipsirea de temei constituţional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire şi a contractului de management.
pierderea legitimităţii constituţionale a actului normativ primar produce efecte directe şi imediate asupra actului administrativ, situaţie în care însăşi numirea reclamantului într-o funcţie publică de conducere în alte condiţii decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena şi viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.
Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 şi art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (control à priori) şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele.
Judecătorul de drept administrativ (ca şi cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanţa, constituţionalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituţionale, după ce Curtea Constituţională a declarat actul primar neconstituţional.
Viciul de neconstituţionalitate al Ordonanţei de urgenţă, adoptată cu nesocotirea regimului constituţional atinge şi actul administrativ, conferindu-i o existenţă lipsită de suport legal.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.D. împotriva hotărârii nr. 9 din 14 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5293/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4841/2011. Anulare decizie director APIA.... → |
|---|
