ICCJ. Decizia nr. 5450/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5450/20 11
Dosar nr. 421/59/2011
Şedinţa publică de la 17 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 martie 2011, reclamantul M.G.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectorul General al Poliţiei Române suspendarea executării dispoziţiilor din 18 ianuarie 2011 şi 14 februarie 2011, emise de Inspectorul General al Poliţiei Române, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a ocupat funcţia de adjunct al Şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Arad, iar prin dispoziţia din 18 ianuarie 2011 emisă de Inspectorul General al Poliţiei Române s-a dispus în mod nelegal şi netemeinic sancţionarea sa disciplinară cu trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut – respectiv de ofiţer specialist I, în temeiul art. 57 lit. b), art. 58 lit. c1), art. 59–art. 61 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, contestaţia sa fiind respinsă prin ordinul emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor din 9 februarie 2011.
Urmare a respingerii contestaţiei, s-a emis dispoziţia 14 februarie 2011 prin care Inspectorul General al Poliţiei Române a dispus eliberarea reclamantului din funcţia de conducere deţinută, cu începere din data de 9 februarie 2011.
Reclamantul a susţinut, în esenţă, că măsura astfel luată îi creează un prejudiciu material considerabil, greu de recuperat; cercetarea disciplinară la care a fost supus este afectată de vicii de nelegalitate, iar sancţiunea disciplinară aplicată nu este justificată, raportat la faptele puse în sarcina sa şi la lipsa de urmări a acestora.
A concluzionat reclamantul că ambele dispoziţii indicate în petitul cererii sunt nelegale, iar pe fond netemeinice, astfel încât sunt îndeplinite cerinţele legii pentru suspendarea efectelor acestora.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române a invocat, în principal excepţia inadmisibilităţii cererii, în temeiul art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, motivat de faptul că o acţiune identică a reclamantului, formulată pentru aceleaşi motive, a fost respinsă de Curtea de Apel Timişoara, ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 130 din 22 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 268/29/2011, depusă în copie, iar împotriva acesteia reclamantul a promovat recurs, aflat pe rolul instanţei supreme cu termen de judecată la 27 mai 2011.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 întrucât reclamantul nu se află în situaţia de a fi prejudiciat prin executarea actelor administrative emise pentru sancţionarea sa disciplinară, fiind doar lipsit de o parte a salariului, corespunzătoare indemnizaţiei de conducere, acesta fiind numit în funcţia de ofiţer specialist I în cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Arad, fiind salarizat corespunzător acestei funcţii cu un salariu net lunar de aproximativ 5.000 RON.
Urmare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, reclamantul a depus la dosar pentru termenul din 9 iunie 2011 precizări la cererea de suspendare, învederând în esenţă următoarele:
La nivelul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Arad nu este vacantă nicio funcţie de nivelul celei pe care a fost retrogradat, existând pericolul punerii la dispoziţie, în condiţiile în care, majoritatea posturilor vacante inferioare au fost radiate; există pericolul încetării raporturilor de serviciu urmare a aplicării criteriilor de disponibilizare, ceea ce conduce la finalizarea prematură a carierei sale deşi nu a mai fost sancţionat disciplinar; urmare a reducerii veniturilor salariale i-au fost afectate drastic veniturile familiale, fiind afectată noţiunea de bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., iar diminuarea acestor venituri echivalează cu o expropriere, conform art. 44 alin. (3) din Constituţie.
Reclamantul a mai susţinut că perioada în care a fost cercetat disciplinar i-au fost afectate o serie de drepturi, reputaţia, integritatea şi imaginea personală şi profesională, aceasta constituind o ingerinţă în viaţa privată în sensul art. 8 din Convenţie şi că autorităţile nu au acţionat pentru protecţie conform art. 4 alin. (1) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 319/2009, urmare a mediatizării faptelor sale.
A învederat totodată, că Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004 nu a fost publicat în M. Of., conform art. 10 din Legea nr. 24/2000, că cercetarea prealabilă s-a efectuat cu încălcarea prevederilor art. 20, art. 45 alin. (1) şi alin. (13) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, că soluţionarea contestaţiei prealabile s-a făcut cu depăşirea abuzivă a termenului de 15 zile prevăzut de art. 65 alin. (5) din acelaşi act normativ, precum şi că au fost încălcate prev. Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 665/ 2008, cu referire la faptul că fişa postului nu i-a fost emisă şi comunicată în termenul prevăzut de actul normativ şi nu au fost luate măsuri pentru persoanele răspunzătoare, deşi reclamantul a fost sancţionat pentru o faptă similară.
Au fost invocate şi o serie de aspecte formale în sensul că încheierea consiliului de disciplină este o copie a raportului ofiţerului de cercetare fără o motivare proprie, că unele comentarii din dispoziţia de sancţionare nu au legătură cu faptele reţinute, că nu s-au respectat prevederile art. 6 din Legea nr. 364/2000, întrucât la eliberarea sa din funcţie nu s-a solicitat avizul conform şi că sancţiunea i-a fost aplicată la mai mult de 1 an de la data comiterii faptei, contrar dispoziţiilor art. 61 din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004.
Faţă de precizările reclamantului, Inspectoratul General al Poliţiei Române Bucureşti a depus „note scrise”, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, întrucât prin aceste precizări, reclamantul nu a formulat alte motive faţă de cele invocate în Dosar nr. 268/29/2011, în sensul că fie a reluat aceleaşi motive, fie a invocat alte motive care exced obiectului cauzei. A menţionat că recursul declarat de reclamant în dosarul amintit a fost respins prin decizia nr. 3705 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa nr. 303 din 12 iulie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul M.G.S. în contradictoriu cu pârâţii Inspectorul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul General al Poliţiei Române Bucureşti.
Pentru a respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române Bucureşti, în temeiul art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a reţinut că acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 268/29/2011 al aceleiaşi instanţe a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar din interpretarea art. 14 alin. (6) rezultă implicit că interdicţia se referă la cereri de suspendare succesive formulate în condiţiile art. 14 alin. (1).
În prezenta cauză, temeiul juridic este diferit, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar cererea de suspendare a fost promovată o dată cu acţiunea în anulare a actelor administrative, dar formulată separat, potrivit tezei ultime a alineatului menţionat.
Totodată, a reţinut că susţinerile pârâtului se confirmă, în sensul că motivele ce susţin cererea de suspendare sunt identice cu cele formulate în acţiunea iniţială, respinsă de Curtea de Apel Timişoara prin sentinţa nr. 130 din 22 martie 2011 şi rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3705 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi analizate aceleaşi motive care au fost deja examinate de instanţă, în privinţa lor existând putere de lucru judecat, chiar dacă temeiul juridic invocat este diferit din punct de vedere formal.
În acest context, s-a reţinut că pot fi examinate decât motivele invocate în cuprinsul precizărilor depuse de reclamant la termenul din 9 iunie 2011, însă nici aceste motive nu sunt de natură să conducă la o îndoială serioasă asupra legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită.
Sub acest aspect, a constatat că aceste motive reprezintă, parţial, o dezvoltare a argumentelor aduse în sprijinul motivelor de suspendare invocate iniţial, respectiv, necompetenţa organelor de cercetare cu privire la actele premergătoare emiterii celor două dispoziţii şi aspectele de nelegalitate a Ordinului nr. 400/2004, pentru care a fost invocată sancţiunea inexistenţei pentru nepublicarea în M. Of., motive deja analizate.
În plus, argumentele ce susţin aceste motive de nelegalitate sunt contradictorii, reclamantul susţinând pe de-o parte, că ordinul menţionat nu este publicat conform art. 10 din Legea nr. 24/2000, deci implicit, nu produce efecte juridice, şi că procedura de cercetare pe care o instituie este discriminatorie, iar pe de altă parte invocă nerespectarea unor dispoziţii din acelaşi ordin, în desfăşurarea procedurii interne de cercetare disciplinară.
Nici celelalte motive de ordin formal, a apreciat instanţa, nu constituie împrejurări de fapt şi de drept care să fundamenteze cazul bine justificat, respectiv, identitatea încheierii nr. 51.264 din 11 ianuarie 2011, ca act premergător dispoziţiei de sancţionare, cu raportul ofiţerului, câtă vreme nu s-au invocat motive concrete de nelegalitate ale acestei încheieri.
În ceea ce priveşte lipsa avizului conform al procurorului general, potrivit art. 6 din Legea nr. 364/2004, acesta nu se impunea atât timp cât aceste dispoziţii redate chiar de reclamant se referă la eliberarea poliţiştilor din funcţiile structurilor judiciare or, reclamantul a rămas să funcţioneze în cadrul acestor structuri, fiind doar trecut pe o funcţie inferioară.
În ceea ce priveşte pretinsa discriminare rezultând din modul în care alte persoane nu au fost cercetate sau sancţionate pentru săvârşirea aceloraşi fapte imputate reclamantului, instanţa a reţinut, pe de-o parte, faptul că reclamantul nu dovedeşte cu date concrete existenţa unui tratament diferenţiat, iar pe de altă parte, o posibilă discriminare ar constitui un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate a aceloraşi acte administrative.
Cât priveşte „ingerinţa în viaţa privată” prin lezarea reputaţiei, integrităţii, a imaginii personale şi profesionale, decurgând din mediatizarea excesivă a faptelor reclamantului, s-a reţinut că o analiză din acest punct de vedere este exclusă, cât timp acesta nu a depus materialele de presă care i-au afectat imaginea, aşa cum susţine şi nici nu a probat efectele acestei mediatizări asupra sa şi familiei sale.
A apreciat instanţa că nu este suficient a se invoca încălcarea unor drepturi pentru susţinerea cazului bine justificat, ci încălcarea drepturilor trebuie să fie „aparent flagrantă”, potrivit jurisprudenţei instanţei supreme în materie.
În fine, referitor la argumentele suplimentare pentru susţinerea pagubei iminente, respectiv, pericolul concedierii ca urmare a punerii la dispoziţie, pentru absenţa funcţiilor vacante de nivelul celei pe care a fost retrogradat şi posibilitatea încheierii premature a carierei sale, nici acestea nu se circumscriu prevederilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, atât timp cât nu este vorba despre un prejudiciu iminent, în sensul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la faptul că, prin diminuarea semnificativă a veniturilor reclamantului îi este afectat dreptul la salariu, echivalând cu o privare de proprietate şi cu o expropriere de fapt, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., s-a constatat că nici această susţinere nu poate fi reţinută, câtă vreme reclamantul nu a fost privat în totalitate de drepturile băneşti, beneficiind în continuare de indemnizaţia aferentă postului oferit, iar sporurile aferente funcţiei superioare din care a fost retrogradat nu reprezintă un drept de creanţă în sensul aceleiaşi jurisprudenţei, mai ales că măsura trecerii pe o funcţie inferioară ce a determinat diminuarea drepturilor salariale este aparent legală.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 303 din 12 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, apreciată ca nelegală şi netemeinică, a declarat recurs reclamantul invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. se aduc critici sentinţei atacate în sensul că instanţa s-a antepronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut prin acţiune, respectiv asupra cererii în anularea actelor administrative, pendinte pe rolul aceleiaşi instanţe, reţinând că motivele invocate în această cerere sunt contradictorii şi că măsura trecerii pe o funcţie inferioară este aparent legală.
În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât deşi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată în cauză, ulterior a revenit asupra considerentelor şi a dat eficienţă puterii de lucru judecat conform sentinţei civile nr. 130 din 22 martie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 268/29/2011 irevocabilă prin respingerea recursului.
De asemenea, se menţionează că în considerentele sentinţei recurate se face trimitere la existenţa puterii de lucru judecat invocată de pârât prin notele scrise, fără ca această excepţie să fie pusă în discuţia părţilor, apreciindu-se că aceasta este şi neîntemeiată.
Recurentul-reclamant arată şi faptul că nu a fost motivată în fapt şi în drept hotărârea primei instanţe, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât prin probele administrate s-a dovedit atât cazul bine justificat cât şi prevenirea unei pagube iminente, însă instanţa de fond nu a analizat fondul cauzei, rezumându-se a face trimitere la considerentele unei alte hotărâri.
Intimatul Inspectoratul General al Poliţiei Române a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind sentinţa recurată ca legală şi temeinică, combătând criticile recurentului-reclamant şi arătând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ.
De asemenea, se menţionează că nu a invocat excepţia puterii lucrului judecat, cum greşit susţine recurentul, precum şi faptul că la momentul actual recurentul ocupă funcţia de ofiţer specialist I în cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţeană Arad, beneficiind de drepturile salariale aferente acestei funcţii.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte analizând recursul în raport de motivele invocate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.
În cadrul procedurii suspendării executării unui act administrativ, este permisă cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat printr-un act administrativ pentru care se solicită suspendarea executării pe motiv că există o îndoială serioasă asupra legalităţii acestuia.
După cum se constată, instanţa de fond, investită cu soluţionarea cererii de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/ 2004, cu modificările şi completările ulterioare, s-a pronunţat asupra acestei cereri fără a prejudeca fondul cauzei ci doar a făcut referiri la aparenţa de legalitate a actului a cărui suspendare a executării s-a cerut în contextul în care a analizat îndeplinirea condiţiei referitoare la „cazul bine justificat”, care este una din condiţiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru a fi admisă o cerere de suspendare a executării actului administrativ.
Cum instanţa s-a pronunţat numai asupra cererii de suspendare a executării actelor administrative menţionate de recurent şi nu asupra fondului cauzei, având ca obiect anularea acestora, nu este incident motivul de recurs de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. nu este fondat întrucât hotărârea recurată respectă cerinţele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fiind menţionate în cuprinsul acestuia motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Nu există nici motive contradictorii în considerentele hotărârii atacate cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii. În mod corect instanţa a respins această excepţie cu motivarea că cele două acţiuni formulate de reclamant au temei juridic diferit, respectiv art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, analizând cererea de suspendare a executării actelor administrative formulată de reclamant în raport de celelalte motive care nu au făcut obiectul cererii de suspendare întemeiată pe art. 14 din actul normativ menţionat, soluţionată irevocabil prin decizia nr. 3075 din 24 iunie 2011, tocmai pentru a nu aduce atingere puterii de lucru judecat care ar fi avut drept consecinţă respingerea actualei cereri de suspendare.
De altfel, în cauză, nu este reală afirmaţia potrivit căreia intimatul-pârât a invocat excepţia puterii lucrului judecat, fapt precizat şi în întâmpinarea la recursul formulat. Nefiind formulată o astfel de excepţie, sunt nefondate criticile referitoare la faptul că această excepţie nu a fost pusă în discuţia părţilor.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. potrivit căruia „hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii”, instanţa de recurs îl apreciază ca fiind nefondat.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Conform art. 15 alin. (1) din aceeaşi Lege, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte a actului atacat, care poate fi dispusă până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de art. 14 alin. (1) menţionat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.
După cum se constată, prima instanţa soluţionând cererea de suspendare a apreciat în mod corect a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la „cazul bine justificat” întrucât recurentul-reclamant nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Mai mult, nici în cuprinsul motivelor de recurs nu se menţionează care sunt dovezile referitoare la îndeplinirea acestei condiţii care nu au fost analizate corect de prima instanţă.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt fondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.
Nu a fost contestată situaţia menţionată în întâmpinare de intimatul-pârât potrivit căreia recurentul ocupă în prezent o funcţie de ofiţer specialist I şi beneficiază de drepturile salariale aferente acestei funcţii .
Recurentul-reclamant nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Mai mult, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că diminuarea drepturilor salariale conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acestuia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrative, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de către M.G.S. împotriva sentinţei nr. 303 din 12 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5447/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5456/2011. Contencios. Ordonanţă... → |
|---|
