ICCJ. Decizia nr. 547/2011. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 547/2011
Dosar nr.9012/2/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1558 din data de 30 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul N.M.O.T.E.M. în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Imigrări, Serviciul pentru Imigrări Bihor şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, a anulat măsura revocării dreptului de şedere temporară al reclamantului în România şi măsura refuzului intrării la frontieră dispusă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră în privinţa reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că la data de 1 iulie 2009, cu ocazia controlului efectuat pe Aeroportul H.C., reclamantului i s-a interzis intrarea pe teritoriul României, reţinându-i-se permisul de şedere temporară şi comunicându-i-se, printr-un înscris fără număr, depus la dosarul cauzei, că această măsură se justifică întrucât nu posedă viză valabilă sau permis de şedere şi este o persoană care a fost dată în consemn în scopul refuzului intrării.
La baza emiterii acestui refuz a stat măsura revocării dreptului de şedere temporară în România pentru reclamantul cetăţean egiptean, dispusă de către pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări - Serviciul pentru Imigrări Bihor, dispusă potrivit susţinerilor acestui din urmă pârât, prin înscrisul din 4 iunie 2009.
Curtea a arătat că, faţă de susţinerile pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări privind faptul că reclamantul nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 55 alin. (2) lit. a) şi art. 55 alin. (3) lit. b) şi f) din OUG nr. 194/2002, verificările efectuate de către autorităţile publice competente în acest sens trebuia să fie urmate de emiterea unei decizii de revocare a dreptului de şedere temporară potrivit prevederilor legale anterior menţionate.
Examinând referatul din 4 iunie 2009, depus în cauză, ce conţine propunerea de revocare a dreptului de şedere temporară în România pentru cetăţeanul egiptean N.M.O.T.E.M., instanţa de fond a apreciat că acesta nu reprezintă actul administrativ prevăzut de dispoziţiile art. 77 alin. (3) din OUG nr. 194/2002 prin care poate fi revocat dreptul de şedere temporară în România al unui cetăţean străin, fiind o simplă propunere a unui angajat din cadrul autorităţii publice pârâte formulată după efectuarea anumitor verificări de către acesta.
În consecinţă, în raport de conţinutul acestui referat, de modalitatea de emitere a acestuia, Curtea a apreciat că măsura revocării dreptului de şedere temporară dispusă de către pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări este nelegală, nefiind adoptată prin actul prevăzut de dispoziţiile legale în vigoare, împrejurare în raport de care nu se poate stabili nici competenţa persoanei care ar fi dispus această măsură, nici dacă într-adevăr această măsură a fost dispusă.
În considerarea acestor aspecte Curtea nu a mai analizat pe fond temeinicia măsurii dispuse de Oficiul Român pentru Imigrări, considerând că nu există garanţia existenţei acesteia, respectiv a unei decizii în sensul art. 77 alin. (3) din OUG nr. 194/2002 care să poată fi suspusă cenzurii instanţei de judecată.
În acest context, Curtea a mai arătat că modalitatea de comunicare a măsurii dispusă de către Oficiul Român pentru Imigrări nu mai prezintă relevanţă în cauză în condiţiile în care a fost stabilită nelegalitatea acesteia.
Apreciind că măsura revocării dreptului de şedere temporară pe teritoriul României şi de anulare a permisului de şedere temporară al reclamantului sunt nelegale, în virtutea principiului drept quod nullum est nullum producit efectum, prima instanţă a constatat şi nulitatea actului de nepermitere a intrării în România/refuzul intrării la frontieră emis de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.
Curtea a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea măsurii de nepermitere a intrării în România, cu motivarea că, în ceea ce priveşte prima excepţie, calitatea procesuală pasivă a pârâtului se raportează la toate capetele de cerere ale acţiunii, iar în ceea ce priveşte cea de-a doua excepţie, dispoziţiile art. 8 din OUG nr. 194/2002 instituie o măsură administrativă distinctă de măsura interzicerii intrării pe teritoriul României prevăzută de art. 105 din OUG nr. 194/2002.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâţii Oficiul Român pentru Imigrări, Serviciul pentru Imigrări Bihor şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului lor pârâtele Oficiul Român pentru Imigrări (ORI) şi Serviciul pentru Imigrări Bihor - au arătat în esenţă următoarele:
- În mod greşit instanţa de fond a reţinut că referatul cu propunerea de revocare a dreptului de şedere temporară în România pentru cetăţeanul egiptean M.M.O.T.E.M. - nu reprezintă actul administrativ prevăzut de art. 77 alin. (3) din OUG nr. 194/2002.
Titulatura actului administrativ nu poate conduce la concluzia că măsura de autoritate este nelegală, câtă vreme actul conţine toate elementele de fond şi de formă pentru valabilitatea actului administrativ.
- În mod eronat a reţinut instanţa de fond că potrivit principiului de drept "quod nullum est nullum producit efectum" este lovit de nulitate şi actul de nepermitere a intrării în ţară/refuzul intrării la frontieră emis de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.
Se arată în conformitate cu prevederile art. 77 alin. (3) lit. a) din OUG nr. 194/2002, Serviciul pentru Imigrări Bihor a revocat dreptul de şedere temporară în România al celui în cauză întrucât a constatat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 55 alin. (2) lit. a) şi art. 55 alin. (3) lit. b) şi f) din OUG nr. 194/2002 - în sensul că nu au fost prezentate dovezi privind activitatea societăţii comerciale, al cărei administrator este cetăţeanul străin, că aceasta se desfăşoară în conformitate cu planul de afaceri şi nici adeverinţa eliberată de Inspectoratul Teritorial de Muncă din care să rezulte numărul persoanelor angajate sau contractele de muncă înregistrate de această instituţie.
- Au arătat de asemenea recurenţii că întrucât la momentul revocării dreptului de şedere, cel străin era ieşit din România, comunicarea deciziei de revocare nu a putut fi realizată în conformitate cu prevederile art. 78 lit. a), prin Decizia de returnare prevăzută de art. 82, ci pentru acest motiv comunicarea deciziei s-a realizat, în conformitate cu prevederile art. 78 lit. b) din OUG nr. 194/2002, prin măsura administrativă a nepermiterii intrării în România dispusă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.
În drept cererea de recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a arătat în motivarea recursului că hotărârea este netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
- În mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurentă având în vedere faptul că măsura nepermiterii intrării în România a fost dispusă la solicitarea Oficiului Român pentru Imigrări.
Decizia organului Poliţiei de Frontieră de a nu permite intrarea cetăţeanului străin a fost consecinţa firească a anulării permisului de şedere de către Oficiul Român pentru Imigrări, fapt ce a dus la neîndeplinirea de către cetăţeanul străin a condiţiilor de intrare în România.
La termenul din 1 februarie 2011, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii formulării recursului Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.
Analizând această excepţie cu prioritate în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ. se reţine că este fondată. Astfel, deşi recurenta a depus ca înscris dovada de comunicare a prezentei sentinţe recurate, pe acest înscris este şters cu pastă într-un mod vizibil data primirii procesului-verbal de predare a sentinţei şi completat cu pixul data de 14 iunie 2010 - însă de pe verso-ul acestei vizibile modificări - rezultă că data poştei a fost 18 mai 2010.
Cum din actele dosarului rezultă că motivele de recurs au fost formulate la data de 29 iunie 2010, aceasta înseamnă că au trecut mai mult de 15 zile de la data comunicării sentinţei - recursul fiind tardiv urmând a fi respins în consecinţă conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul pârâtelor Oficiul Român pentru Imigrări şi Serviciul Imigrări Bihor, Înalta Curte având în vedere motivele invocate normele legale incidente în cauză şi prin prisma art. 3041 C. proc. civ. constată că este fondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:
- Instanţa de fond a considerat în mod greşit că în speţă referatul cu propunerea de revocare a dreptului de şedere temporară în România pentru cetăţeanul egiptean N.M.O.T.E.M. nu reprezintă actul administrativ prevăzut de art. 77 alin. (3) din OUG nr. 194/2002.
Potrivit art. 77 alin. (3) lit. a) din OUG nr. 194/2002 "Oficiul Român pentru Imigrări revocă, prin decizie motivată, dreptul de şedere temporară atunci când: în urma verificărilor efectuate de Oficiul Român pentru Imigrări sau a sesizărilor primite de la alte autorităţi competente, potrivit legii, se constată că străinul nu mai îndeplineşte condiţiile pe baza cărora i-a fost prelungit dreptul de şedere ori nu mai respectă scopul pentru care i-a fost acordat acest drept".
Potrivit art. 78 din OUG nr. 194/2002:
"Decizia de anulare sau revocare a dreptului de şedere se comunică:
a) de către Oficiul Român pentru Imigrări, străinului care se află pe teritoriul României, prin Decizia de returnare prevăzută la art. 82;
b) de către Poliţia de Frontieră Română, străinului care se prezintă la frontieră cu scopul de a intra în România, prin comunicarea de nepermitere a intrării.
Având în vedere dispoziţiile legale arătate mai sus şi raportat la situaţia de fapt existentă în speţă, Înalta Curte apreciază că art. 77 alin. (3) nu prevede ce formă trebuie să aibă Decizia de revocare, aceasta în schimb trebuie să fie motivată în funcţie de circumstanţele existente pentru fiecare străin al cărui regim intră în analiza autorităţii pentru străini.
Din acest punct de vedere se constată că "Referatul cu propunere de revocare a dreptului de şedere temporară în România pentru cetăţeanul egiptean" din 3 iunie 2009 este conform cu dispoziţiile art. 77 alin. (3) în sensul că este un act administrativ care analizează şi propune motivat revocarea dreptului de şedere temporară.
Acest referat a stat la baza emiterii actului administrativ intitulat "Refuzul intrării la frontieră" din 1 iulie 2009 - întrucât în aceasta din urmă s-a reţinut că străinul nu posedă o viză valabilă sau un permis de şedere.
Această situaţie de fapt este coroborată cu prevederile legale, care în ceea ce priveşte comunicarea deciziei de anulare sau revocare distinge 2 situaţii, dacă străinul se află pe teritoriul României, aceasta se comunică de Oficiul Român pentru Imigrări prin Decizia de returnare prevăzută la art. 82, iar dacă străinul se află în afara teritoriului României, aceasta se comunică de către Poliţia de Frontieră prin comunicarea refuzului intrării la frontieră.
În această din urmă situaţie se află reclamantul-intimat acesta aflându-se în afara teritoriului României iar autoritatea pentru străini a procedat în conformitate cu prevederile legale în ceea ce priveşte emiterea unei decizii de revocare a dreptului de şedere temporară şi respectiv referitor la comunicarea acesteia aşa cum s-a arătat mai sus.
Referitor la temeinicia luării măsurii de revocare a dreptului de şedere temporară, se constată că reclamantul-intimat nu a adus probe care să ateste că activitatea societăţii comerciale se desfăşoară în conformitate cu planul de afaceri şi nici nu a depus adeverinţă de la Inspectoratul Teritorial de muncă din care să rezulte numărul persoanelor înregistrate la această societate, obligaţii prevăzute de art. 55 alin. (2) lit. a) şi art. 55 alin. (3) pct. b) şi f) din OUG nr. 194/2002.
Prin urmare nu se infirmă cele reţinute în Referatul privind revocarea dreptului de şedere emis la data de 3 iunie 2009, în conformitate cu art. 77 alin. (3) din OUG nr. 194/2002.
De asemenea se reţine că din punct de vedere formal acest Referat cuprinde data şi locul unde este încheiat, numele persoanei, calitatea şi instituţia din care face parte persoana care îl întocmeşte, datele de identificare ale cetăţeanului străin - calitatea acestuia de administrator şi acţionar al S.C. E.T. & I. S.A. Bihor motivarea în fapt şi în drept toate constituind elemente de veridicitate a actului administrativ contestat.
Instanţa de fond în mod greşit reţine că măsura revocării dreptului de şedere temporară este nelegală, că în raport de conţinutul acestui referat şi de modalitatea de emitere a acestuia, acesta nu este adoptat potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, instanţa însă nu precizează ce elemente lipsesc. Calitatea persoanei care emite acest referat este arătată în cuprinsul acestuia - ca fiind comisar de poliţie SID aprobat de comisar şef de poliţie M.A. - Serviciul Imigrări Bihor.
Consideră de asemenea în mod greşit instanţa fondului că acest act de revocare nu există - ceea ce ar însemna că îi lipseşte unul din elementele constitutive şi esenţiale sau a fost emis de o persoană vădit necompetentă. Or, s-a arătat mai sus că "Referatul" respectă rigorile legii, fiind un act valabil emis în succesiunea prevăzută de OUG nr. 194/2002.
Având în vedere cele reţinute mai sus, constatând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite cererea de recurs a Oficiul Român pentru Imigrări şi Serviciul Imigrări Bihor, se va modifica sentinţa în sensul că se va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de către recurentul-pârât Oficiul Român pentru Imigrări şi Serviciul pentru Imigrări Bihor împotriva sentinţei civile nr. 1558 din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursul formulat de către recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva sentinţei civile nr. 1558 din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.
Modifică sentinţa recurată în sensul că respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 546/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 548/2011. Contencios → |
|---|
