ICCJ. Decizia nr. 548/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 548/2011
Dosar nr.3567/1/2010
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 3055 din 9 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Consiliul Concurenţei împotriva Sentinţei nr. 1880 din 5 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta S.C. "K.S." S.A. Sebeş, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin Decizia nr. 329 din 22 decembrie 2004 emisă de Consiliul Concurenţei, S.C. "K.S." S.A. Sebeş a fost sancţionată cu o amendă în cuantum de 35.067.227.190 RON, cuantum stabilit la 3% din cifra de afaceri realizată de agentul economic în anul 2003, reţinându-se în sarcina acesteia încălcarea art. 6 lit. a) din Legea concurenţei, în sensul că datorită poziţiei dominante pe care a dobândit-o G.K. pe piaţa românească de produse de tip PAL, S.C. "K.S." S.A. Sebeş a decis majorarea preţurilor la produsele fabricate cu procente de până la 50%, în condiţiile în care rentabilitatea activităţii era asigurată, preţuri ce au fost impuse în relaţiile comerciale cu beneficiarii.
Analizând materialul probator pus la dispoziţie, Înalta Curte a concluzionat, în esenţă, că poziţia dominantă a G.K. a facilitat abuzul S.C. "K.S." S.A. din perspectiva conceptului de "efect de grup", intimata-reclamantă deţinând o poziţie dominantă ca şi componentă a G.K..
A apreciat instanţa de recurs că faptul că S.C. "K.S." S.A. Sebeş a comunicat beneficiarilor săi noile preţuri, fără să existe o justificare rezonabilă pentru majorarea acestora şi fără să negocieze cu aceştia preţurile practicate, se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 6 lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, scopul nefiind excluderea concurenţilor, ci maximizarea profiturilor în urma abuzului prin preţ faţă de beneficiarii captivi.
Pentru aceste considerente, măsura luată de către Consiliul Concurenţei a fost considerată întemeiată.
Argumentele prezentate de către intimata-reclamantă în încercarea de a justifica majorările de preţ au fost apreciate ca nefondate, Înalta Curte arătând că acestea nu corespund creşterii costurilor de producţie, că societatea intimată înregistra profit net pozitiv, iar marja de profit putea fi descrisă ca fiind "consistentă", fără a fi afectată de credite.
A mai arătat Înalta Curte că amenda aplicată, reprezentând 3% din cifra de afaceri realizată în anul 2003, a respectat criteriile de individualizare stabilite de art. 5727 din Legea nr. 21/1996 şi detaliate în "Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 5628 din Legea concurenţei", cuantumul acesteia fiind stabilit sub nivelul de bază, care este de 4% din cifra de afaceri.
Astfel, s-a avut în vedere că fapta săvârşită este una de gravitate mare şi de scurtă durată, fiind reţinute şi trei circumstanţe atenuante: reacţia pozitivă a agentului economic la solicitarea Consiliului Concurenţei de a-şi revizui atitudinea pe piaţă, diminuarea din proprie iniţiativă a procentelor de creştere a preţurilor şi durata minimă a încălcării.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare intimata S.C. "K.S." S.A., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv invocat, contestatoarea a susţinut în esenţă că soluţia pronunţată în recurs de către Înalta Curte a fost dată cu depăşirea competenţei sale funcţionale întrucât s-a pronunţat pe fond asupra unui capăt de cerere neanalizat de către prima instanţă, respectiv asupra capătului de cerere subsidiar, prin care s-a solicitat anularea sancţiunii constând în amendă, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 21/1996 sau reducerea cuantumului şi individualizarea sa potrivit dispoziţiilor art. 56 şi 57 din lege.
Susţine contestatoarea că prezenţa unui capăt de cerere nesoluţionat de către instanţa de fond exclude posibilitatea existenţei unei situaţii de fapt pe deplin stabilite, la care se referă dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., care interzice Înaltei Curţi să analizeze pe fond acest capăt de cerere, neanalizat de instanţa de fond.
Astfel se arată că, deşi prima instanţă nu s-a pronunţat decât asupra capătului principal de cerere având ca obiect anularea deciziei emise de către Consiliul Concurenţei, Înalta Curte, găsind întemeiat recursul pârâtei, a modificat sentinţa recurată şi a soluţionat în întregime, pe fond acţiunea introductivă, inclusiv capătul subsidiar de cerere privind anularea/diminuarea cuantumului amenzii.
Consideră contestatoarea că procedând în acest mod, instanţa de recurs i-a încălcat dreptul la apărare în componenţa sa iniţială - dublul grad de jurisdicţie, în cauză fiind incidente două motive pentru care Înalta Curte nu avea competenţa să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere, respectiv:
(i) faţă de existenţa unui capăt de cerere care nu a fost soluţionat de către prima instanţă, suntem în ipoteza reglementată de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., la care face trimitere şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care obligă instanţa de recurs, ca urmare a admiterii recursului, să caseze hotărârea şi să trimită spre (re)judecarea capătului subsidiar de cerere;
(ii) faţă de inexistenţa unei situaţii de fapt stabilite, ca urmare a neanalizării de către instanţa de fond a capătului subsidiar de cerere, dispoziţiile art. 314 C. proc. civ. interziceau Înaltei Curţi să se pronunţe pe fondul pricinii, motiv pentru care era necesară casarea cu trimitere, în vederea lămuririi pe deplin a situaţiei de fapt, prin raportare la toate capetele de cerere.
Având în vedere aceste motive, contestatoarea a susţinut că prin Decizia atacată Înalta Curte a soluţionat cauza cu depăşirea competenţei sale funcţionale, fiind întemeiat motivul de contestaţie în anulare formulat.
Un alt motiv formulat de recurentă în temeiul art. 317 pct. 2 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti prin aplicarea unor reglementări comunitare, care nu erau în vigoare în România, la data deciziei emise de Consiliul Concurenţei.
Astfel, susţine contestatoarea că în mod eronat Înalta Curte a procedat la însumarea cotelor de piaţă ale celor 2 societăţi din G.K., pentru a face aplicarea teoriei "efectului de grup", teorie consacrată de doctrina şi jurisprudenţa instanţelor comunitare, în condiţiile în care, la momentul emiterii deciziei, România nu făcea parte din Uniunea Europeană şi legislaţia română nu se completa cu cea comunitară, neexistând încă obligaţia transpunerii aquis-ului comunitar.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de contestaţie în anulare specială prevăzut de art. 318 prima teză C. proc. civ., contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a înlăturat raţionamentul instanţei de fond privitor la unul din principalele argumente justificative pentru majorarea preţurilor practicate de societate - respectiv necesitatea acoperirii creditelor angajate - pornind de la o greşeală materială, constând în neobservarea unui înscris aflat la dosarul cauzei, respectiv concluziile raportului de expertiză la obiectivul nr. 8, din care rezultă că la data preluării de către K.H.L. cât şi imediat, ulterior S.C. K.S. avea angajate credite al căror cuantum nu s-a modificat semnificativ între cele două date şi nu au fost plătite de către G.K..
Consideră contestatoarea că urmare a acestei greşeli materiale, instanţa de recurs a tras concluzia, că nu se poate susţine că majorarea de preţ din 2004 a fost determinată din raţiuni economice (diminuarea profitului operaţional).
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 teza I, art. 3191 C. proc. civ.
Intimatul Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare formulate în cauză, susţinând că în mod greşit contestatoarea a invocat incidenţa în cauză a motivelor prevăzute de dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 teza I C. proc. civ.
Astfel, cu privire la motivul prevăzut de dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., intimata susţine că în mod greşit contestatoarea a apreciat ca fiind incidente aceste dispoziţii, întrucât una din condiţiile legale prevăzute de art. 317 C. proc. civ. este ca motivul pe care se sprijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat în calea de atac a recursului, respectiv dacă în cadrul recursului nu s-au invocat dispoziţii de ordine publică privitoare la competenţă nu se poate promova, pentru acelaşi motiv, contestaţie în anulare.
În ceea ce priveşte celelalte argumente invocate de contestatoare vizând acest motiv, intimata consideră că au fost interpretate eronat ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. cu privire la casare, deşi în cauză erau aplicabile cele vizând modificarea unei hotărâri judecătoreşti.
Totodată intimata a arătat că şi argumentele invocate de contestatoare în susţinerea aceluiaşi motiv prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2, vizând încălcarea normelor de competenţă generală prin aplicarea unor reglementări comunitare care nu erau în vigoare la data emiterii deciziei Consiliului Concurenţei, sunt nefondate, conceptul "efectului de grup" reprezentând un element esenţial în analiza "poziţiei dominante", instituţie prevăzută de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 21/1996.
Cu privire la cel de-al doilea motiv prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. invocat de contestatoare, intimata a susţinut că este vorba de o interpretare eronată a contestatoarei, cu privire la aceste dispoziţii privind noţiunea de eroare materială.
Analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele arătate în continuare.
Conform dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului "când hotărârea atacată a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă".
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că s-a reţinut ca temei al acestei căi de atac doar nerespectarea regulilor de competenţă absolută, respectiv a regulilor de competenţă generală, a regulilor de competenţă teritorială excepţională.
În speţă, contestatorul a invocat acest motiv, susţinând că Înalta Curte a soluţionat cauza cu încălcarea competenţei sale materiale, prin pronunţarea asupra unui capăt de cerere nesoluţionat de către prima instanţă, respectiv capătul subsidiar de cerere privind diminuarea cuantumului amenzii aplicate.
Verificând susţinerile contestatorului, Înalta Curte constată că în soluţionarea recursului formulat, nu au fost încălcate normele de competenţă materială sub aspectul funcţional, respectiv atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de recurs în judecarea căii de atac.
Argumentele contestatoarei, potrivit cărora prima instanţă nu s-a pronunţat decât asupra capătului principal de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 329 din 22 decembrie 2004 emisă de Consiliul Concurenţei, fără a examina capătul subsidiar privind anularea/diminuarea cuantumului amenzii, în timp ce instanţa de recurs, găsind întemeiat recursul pârâtei, a modificat sentinţa recurată şi a soluţionat în întregime, pe fond acţiunea introductivă, inclusiv capătul subsidiar, sunt eronate.
Prin Sentinţa civilă nr. 1880 din 5 mai 2009, instanţa de fond, anulând Decizia emisă de Consiliul Concurenţei în întregime, în mod corect instanţa de control judiciar a analizat cauza pe fond, pentru motivul de recurs invocat şi admiţându-l, a respins în tot acţiunea introductivă, după rejudecarea în fond.
Decizia Consiliului Concurenţei emisă în temeiul dispoziţiilor art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 reprezintă un act administrativ de constatare şi sancţionare a practicilor anticoncurenţiale iar verificarea legalităţii acestuia în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ în temeiul dispoziţiilor art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 presupune verificarea şi examinarea respectării condiţiilor legale în ceea ce priveşte constatarea faptei şi vinovăţiei întreprinderii, care au condus la săvârşirea practicii cât şi aplicarea sancţiunii, respectiv legalitatea individualizării acesteia.
Astfel fiind, prin admiterea recursului formulat de către intimat şi respingerea în întregime a acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, instanţa de control judiciar nu şi-a depăşit competenţa materială funcţională în sensul depăşirii atribuţiilor sale jurisdicţionale, prin examinarea capătului subsidiar de cerere vizând diminuarea cuantumului amenzii aplicate.
Pronunţându-se asupra legalităţii hotărârii judecătoreşti adoptate în urma examinării fondului, instanţa de control judiciar, apreciind ca fiind fondate motivele de modificare a Sentinţei civile nr. 1880/2009, a procedat în mod corect la aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Invocarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare de către contestatoare, este nefondată, aceste dispoziţii vizând situaţiile în care prima instanţă s-a pronunţat fără a se judeca fondul, ceea ce nu vizează situaţia din speţă.
În ceea ce priveşte argumentele invocate de către contestatoare privind încălcarea normelor de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti prin aplicarea unor reglementări comunitare care nu erau în vigoare în România la data emiterii Deciziei nr. 329/2004 a Consiliului Concurenţei, Înalta Curte le apreciază ca fiind eronate.
În fapt, Decizia de sancţionare a fost emisă în temeiul dispoziţiilor art. 6 lit. a) din Legea nr. 21/1996 cu modificările şi completările ulterioare, iar conceptul "efectului de grup" reprezintă "un element teoretic" esenţial în analiza "poziţiei dominante", instituţie juridică similară celei prevăzute de dispoziţiile art. 82 din Tratatul Comunităţilor Europene.
Nu se poate invoca, astfel cum susţine contestatoarea, că în cauză Decizia Consiliului Concurenţei ar fi fost emisă în baza unor reglementări comunitare anterior aderării, întrucât conform prevederilor art. 69 din Acordul european instituind asocierea între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, ratificat prin Legea nr. 20/1993, a fost asumată obligaţia României de a-şi armoniza legislaţia, prezentă şi viitoare, cu cea a Comunităţii, în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte regulile de competenţă, ceea ce s-a materializat în dispoziţiile Legii nr. 21/1996 - Legea concurenţei.
Astfel fiind nu se poate reţine aplicarea unor dispoziţii/reglementări comunitare anterior aderării ci a unor dispoziţii legale naţionale, în vigoare la data emiterii deciziei de sancţionare.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.
Prevederile legale invocate vizează exclusiv greşelile materiale cu caracter procedural care au legătură cu aspectele formale ale judecăţii.
Aspectele invocate de contestatoare în motivarea contestaţiei în anulare de faţă, nu se circumscriu noţiunii de "greşeală materială" în sensul în care doctrina şi jurisprudenţa în această materie au definit-o în mod constant.
Din modul în care este formulat textul art. 318 C. proc. civ. rezultă, fără dubiu, că nu este permisă rejudecarea căii de atac a recursului prin reaprecierea probelor şi interpretarea dispoziţiilor legale.
Pe de altă parte, fiind vorba de un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv şi deci pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor.
Verificând susţinerile contestatoarei potrivit cărora greşeala materială pe care s-a întemeiat soluţia de recurs a fost "neobservarea unui înscris aflat la dosarul cauzei", Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanţa de recurs procedând la analizarea întregului material probator administrat în cauză şi procedând la propria sa evaluare a raportului de expertiză efectuat în cauză.
De altfel, invocarea acestor aspecte vizează fondul recursului şi nu o greşeală materială în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. care nu permit rejudecarea căii de atac a recursului prin reaprecierea probelor şi interpretarea dispoziţiilor legale.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reţinând că motivele invocate de contestatoare nu vizează situaţiile expres prevăzute de dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. va respinge contestaţia în anulare formulată, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de către S.C. K.S. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 3055 din data de 9 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 547/2011. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 551/2011. Contencios. Alte cereri. Revizuire -... → |
|---|
