ICCJ. Decizia nr. 5788/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5788/2011
Dosar nr.1013/46/2011
Şedinţa publică din 2 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Hotărârea primei instanţe:
Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2011, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A.E.P.M.O. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, pentru a se dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 46 din 11 iulie 2011 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei de către instanţa de judecată, susţinând, în esenţă că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, arătând că instanţa nu se poate apleca asupra motivelor de nelegalitate invocate de reclamant, deoarece în acest fel ar prejudeca fondul cauzei, precum şi faptul că reclamanta nu a demonstrat în ce fel executarea actului administrativ ar afecta-o în mod iremediabil.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 378/F-Cont din 9 septembrie 2011 a admis acţiunea reclamantei şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 46 din 11 iulie 2011 până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut că prin Decizia de impunere a cărei suspendare a executării se solicită, organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei debite suplimentare reprezentând impozit pe profit şi TVA, cu majorările de întârziere aferente acestora, motivate de faptul că anumite cheltuieli efectuate cu aprovizionarea nu pot fi deduse din baza impozabilă în vederea stabilirii impozitului pe profit şi nu pot servi drept temei pentru deducerea TVA întrucât reclamanta nu deţine documente care să ateste realitatea tranzacţiilor efectuate, precum şi din cauza faptului că societăţile cocontractante nu au completat şi depus Declaraţia - Cod 394, la data controlului o parte din aceste societăţi fiind declarate inactive (S.C. I.C. S.R.L., S.C. D.A.S. S.R.L.).
O altă categorie de cheltuieli refuzate de la deducere o constituie cheltuielile cu materiale consumabile ce nu sunt aferente activităţii desfăşurate de societate.
Cercetând sumar legalitatea actului administrativ fiscal, Curtea a constatat că reclamanta a oferit indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, iar acestea sunt susţinute de documentele depuse la dosar.
Fără a se pronunţa asupra realităţii sau fictivităţii operaţiunilor comerciale derulate de reclamantă cu S.C. I.C. S.R.L., S.C. D.A.S. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., instanţa a reţinut că facturile depuse la dosar susţin aserţiunea reclamantei că mărfurile, sau cel puţin o parte din mărfurile achiziţionate cu facturile menţionate în Decizia de impunere au făcut obiectul revânzării către o societate terţă, S.C. H.C.F. P.I. S.R.L., la un preţ superior celui de achiziţie, realizându-se astfel impozit pe profit supus impozitării.
De asemenea Curtea a avut în vedere prevederile art. 19 Cod Fiscal, potrivit cărora profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri. Raportat la această definiţie, organul fiscal, în măsura în care i-a refuzat reclamantei deducerea bazei de impozitare cu cheltuielile aferente achiziţiilor acestor mărfuri (combustibil şi bitum), trebuia să aibă în vedere la stabilirea bazei impozabile şi diminuarea acesteia cu veniturile obţinute din revânzarea aceloraşi mărfuri. Aceasta deoarece, de vreme ce reţine fictivitatea cumpărării respectivelor mărfuri, pe cale de consecinţă, şi revânzarea lor către terţi nu poate fi altfel decât tot fictivă.
În ceea ce priveşte sumele stabilite ca urmare a verificării deducerilor de TVA, instanţa s-a rezumat la a constata că reclamantei nu i se impută neîndeplinirea unor obligaţii proprii, cum ar fi completarea necorespunzătoare a facturilor sau acceptarea unor facturi întocmite necorespunzător de cocontractanţi, ci neîndeplinirea de către aceştia din urmă a unei obligaţii legale, şi anume nedepunerea Declaraţiei informative privind livrările/prestările şi achiziţiile de bunuri şi servicii - cod 394.
A apreciat Curtea că şi acest aspect este de natură să creeze o îndoială serioasă şi legitimă cu privire la actul atacat, în raport cu prevederile art. 145 şi art. 146 Cod Fiscal, care prescriu sfera de aplicare a dreptului de deducere şi condiţiile de exercitare a acestui drept.
Curtea a mai reţinut că executarea imediată a actului atacat ar avea consecinţe iremediabile asupra reclamantei, întrucât blocarea conturilor acesteia ar pune-o în situaţia neonorării obligaţiilor asumate prin contractul de creditare nr. 28 din 8 noiembrie 2009, cu consecinţa majorării dobânzii (art. 9.4 din actul adiţional nr. 7/2010 la contract) şi posibilitatea declarării scadenţei anticipate (art. 15.5 din contract).
2. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice, criticând-o ca nelegală şi netemeinică şi invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut în esenţă că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, în ceea ce priveşte cazul bine justificat reţinut de prima instanţă, legat de faptul că organele de inspecţie fiscală nu au respectat prevederile art. 64 şi 65 C. proCod Fiscal, în sensul că documentele justificative şi evidenţa contabilă a reclamantei nu au fost verificate, recurenta a arătat că tocmai aceste documente au fost solicitate de organele de control, respectiv documente justificative care să facă dovada prestării efective a transportului de marfă, care nu au fost însă prezentate de către reclamantă.
A susţinut recurenta că nici în ceea ce priveşte paguba iminentă reclamantul nu a adus argumente care să conducă la eventualitatea producerii vreunei pagube iminente.
Totodată recurenta a arătat că, în mod eronat, Curtea a apreciat că o eventuală executare a actului atacat ar avea consecinţe iremediabile asupra reclamantei, întrucât în situaţia în care organul fiscal ar trece la executare, în sensul instituirii măsurilor asigurătorii, reclamanta nu ar fi lezată în vreun mod de instituirea acestora, întrucât ar avea posibilitatea legală, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 129 (4) din OG nr. 92/2003 şi cum se indică de altfel şi în cuprinsul deciziilor de măsuri asigurătorii, să constituie o garanţie la nivelul creanţelor stabilite, măsurile asigurătorii fiind în acesta situaţie ridicate.
În acest context, a învederat faptul că, până în prezent, nu au fost instituite de către organul fiscal măsuri asigurătorii (popriri, sechestru, etc.) care să justifice eventualitatea creării unor consecinţe iremediabile asupra activităţii reclamantei, apreciind sub acest aspect că hotărârea instanţei de fond este vădit netemeinică.
A apreciat că nici condiţia prevăzută la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu a fost îndeplinită, întrucât toate motivele invocate de către reclamantă şi reţinute de instanţa de fond, nu sunt de natură să creeze o îndoială asupra legalităţii actului administrativ atacat.
Totodată a susţinut că instanţa nu a ţinut seama de necesitatea aplicării principiului proporţionalităţii şi să cântărească, în mod corect, interesele părţilor, raportat la fiecare rezultat posibil.
Astfel, actul administrativ fiscal se bucură de o prezumţie de legalitate şi este executoriu din oficiu fără a mai avea nevoie de alte formalităţi în acest sens. A nu executa actul administrativ fiscal înseamnă a nu executa legea, iar o suspendare a executării acestuia se impune doar în cazuri extreme, temeinic motivate, situaţie ce nu se justifică în cauza de faţă.
II. Considerentele instanţei de recurs.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 215 alin. (2) C. proCod Fiscal referitoare la suspendarea executării actului administrativ fiscal, raportat la art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Rezultă, aşadar, că suspendarea executării unui act administrativ este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiţii: iniţierea procedurii de anulare a actului administrativ (care se poate afla fie în faza administrativă prealabilă, fie în faza judiciară), existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.
În speţă, nu se contestă că intimata-reclamantă a contestat la organele fiscale măsura de impunere luată.
Celelalte două condiţii, astfel cum rezultă din prevederile legale citate, se determină reciproc, logic neputându-se vorbi despre un caz bine justificat, fără existenţa pericolului producerii unei pagube.
Astfel, în timp ce condiţia existenţei unui caz bine justificat se deduce din complexitatea pe care o prezintă fondul cauzei, care presupune verificarea condiţiilor legale şi a împrejurărilor de fapt care au condus la emiterea actului administrativ fiscal contestat (verificare ce nu poate fi realizată cu ocazia soluţionării cererii de suspendare, cu atât mai mult cu cât, în cauză), condiţia referitoare la prejudiciu şi la iminenţa producerii acestuia rezultă din posibilitatea punerii în executare a actului administrativ fiscal contestat, cu consecinţa imediată şi directă a afectării grave a activităţii societăţii.
În ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat, Înalta Curte reţine că reclamanta a oferit indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, iar acestea sunt susţinute de documentele depuse la dosar.
Fără a se pronunţa asupra realităţii sau fictivităţii operaţiunilor comerciale derulate de reclamantă cu S.C. I.C. S.R.L., S.C. D.A.S. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., se constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că facturile depuse la dosar susţin aserţiunea reclamantei că mărfurile, sau cel puţin o parte din mărfurile achiziţionate cu facturile menţionate în Decizia de impunere au făcut obiectul revânzării către o societate terţă, S.C. H.C.F. P.I. S.R.L., la un preţ superior celui de achiziţie, realizându-se astfel impozit pe profit supus impozitării.
De asemenea în mod corect au fost avute în vedere şi prevederile art. 19 Cod Fiscal, potrivit cărora profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri. Raportat la această definiţie, organul fiscal, în măsura în care i-a refuzat reclamantei deducerea bazei de impozitare cu cheltuielile aferente achiziţiilor acestor mărfuri (combustibil şi bitum), trebuia să aibă în vedere la stabilirea bazei impozabile şi diminuarea acesteia cu veniturile obţinute din revânzarea aceloraşi mărfuri. Aceasta deoarece, de vreme ce reţine activitatea cumpărării respectivelor mărfuri, pe cale de consecinţă, şi revânzarea lor către terţi nu poate fi altfel decât tot fictivă.
Înalta Curte constată că şi condiţia pagubei iminente, definită la art. 2 alin. (1) lit. ş) ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public", este incidenţă în cauză deoarece blocarea conturilor acesteia ar pune-o în situaţia neonorării obligaţiilor asumate prin contractul de creditare nr. 28 din 08 noiembrie 2009, cu consecinţa majorării dobânzii (art. 9.4 din actul adiţional nr. 7/2010 la contract) şi posibilitatea declarării scadenţei anticipate (art. 15.5 din contract).
Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate dar la fel de adevărat este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru a preîntâmpina eventualele consecinţe grave în ce-l priveşte, se poate adresa instanţei pentru a obţine suspendarea executării actului.
În acest sens sunt, de altfel, şi prevederile cuprinse în Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei cu privire la protecţia juridică provizorie în materie administrativă, prin care se solicită autorităţii jurisdicţionale competente ca - atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanelor particulare cointeresate de această decizie - să ia măsuri de protecţie provizorii corespunzătoare, în limitele competenţei sale şi fără ca, astfel, să influenţeze în vreun fel soluţia asupra fondului, cu atât mai mult atunci când există un argument juridic aparent valabil în raport cu elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.
Or, tocmai acestei categorii de măsuri de protecţie provizorie îi aparţine şi măsura suspendării executării Deciziei de impunere nr. 46 din 11 iulie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, pe care instanţa de fond a dispus-o prin hotărârea recurată, în mod corect apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Faţă de considerentele arătate şi apreciind că nu sunt întemeiate criticile recurentei, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Argeş împotriva sentinţei nr. 378/F-Cont din 9 septembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 5781/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5791/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
