ICCJ. Decizia nr. 5775/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5775/2011
Dosar nr.7318/95/2010
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3374 din 10 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul nr. 1501/2006 emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor, invocată de reclamantul A.F.D., în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Gorj - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări Autovehicule şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Încheierea de la 18 ianuarie 2011 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul MAI nr. 1501/2006, având în vedere solicitarea expresă a reclamantului de soluţionare a excepţiei de către Curtea de Apel Bucureşti, în a cărei rază teritorială se află sediul emitentului ordinului ce constituie obiectul excepţiei de nelegalitate.
În motivarea excepţiei, reclamantul a arătat că, prin dispoziţiile criticate, i se cere să facă dovada plăţii taxei speciale de primă înmatriculare care era percepută în baza art. 2141 - 2143 din Cod Fiscal, articole care au fost abrogate prin art. 14 din OUG nr. 50/2008.
În opinia reclamantului, pârâta Instituţia Prefectului Judeţului Gorj - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări Autovehicule i-a solicitat, în mod abuziv, să facă dovada achitării acestei taxe de poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, de vreme ce art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul atacat nu prevede acest lucru, iar ordinul nu a suferit modificări în sensul înlocuirii acestei taxe speciale cu taxa de poluare.
A mai susţinut reclamantul că adresa nr. 285783 din 02 iulie 2008 emisă de Ministerul Finanţelor - Direcţia de legislaţie în domeniul accizelor, prin care se recomandă pârâtei ca, începând cu data de 01 iulie 2008, pentru autovehiculele uzate importate care se înmatriculează pentru prima oară în România, persoana pe numele căreia se înmatriculează autovehiculul să facă dovada plăţii taxei de poluare, conform OUG nr. 50/2008 şi Normelor metodologice aprobate prin HG nr. 686/2008, nu ţine loc de modificare legislativă a ordinului menţionat, cu atât mai mult cu cât acesta nu îi este opozabil.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, având în vedere că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 poate forma obiect al excepţiei de nelegalitate doar actul administrativ cu caracter individual, or Ordinul nr. 1501/2006 este un act administrativ cu caracter normativ.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată, întrucât ordinul nu reglementează instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, arătând că dispoziţiile din ordin cu privire la care a fost invocată excepţia se referă la o taxă stabilită potrivit legii, adică reglementată de o altă normă legală, nefăcând trimitere la un anume act normativ, ci la întreg ansamblul normativ în vigoare.
Pârâtul a mai arătat că ordinul nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care reclamantul face referire, conţinând în mod exclusiv reglementări privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, aplicabile tuturor cetăţenilor României.
Analizând cu precădere excepţia de inadmisibilitate, instanţa a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 se referă la actul administrativ unilateral, fără a face distincţie între actul cu caracter normativ şi actul cu caracter individual, astfel că dispoziţiile celor două texte ale aceluiaşi articol este necesar a fi interpretate conform principiului de drept care impune ca legea să fie interpretată şi aplicată în sensul de a produce efecte juridice.
De asemenea, instanţa a avut în vedere soluţia de principiu adoptată pentru unificarea practicii de către judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în anul 2008, conform căreia este admisibilă excepţia de nelegalitate având ca obiect un act administrativ cu caracter normativ.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că excepţia de nelegalitate invocată cu privire la dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul MAI nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor este neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că ordinul atacat a fost emis în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi stabileşte documentele necesare realizării operaţiunilor de înmatriculare a vehiculelor, autorizare provizorie de circulaţie şi pentru probe a acestora, precum şi în cazul radierii acestora, precum şi faptul că dispoziţiile considerate nelegale de către reclamant se referă la documentul reprezentat de dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii, document ce trebuie prezentat începând cu data de 01 ianuarie 2007.
Instanţa a constatat că în ordin este folosită noţiunea de taxă specială potrivit legii, stabilirea în concret a taxei ce trebuie plătită pentru înmatriculare făcându-se prin raportare la momentul la care se solicită înmatricularea, fiind vorba despre taxa reglementată de art. 2141 - 2143 Cod Fiscal, denumită taxă specială de primă înmatriculare de la data de 01 ianuarie 2007 şi până la intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2008, iar ulterior acestui moment, este vorba despre taxa de poluare.
În consecinţă, instanţa a apreciat că ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, taxa specială la care se referă art. 7 alin. (1) lit. j) din ordin este chiar taxa de poluare.
S-a mai reţinut de către instanţă că, în motivarea excepţiei, reclamantul face referire la OUG nr. 50/2008, susţinând că în mod abuziv i se solicită să facă dovada plăţii taxei de poluare, toate criticile de nelegalitate raportându-se la taxa de poluare, singura menţiune legată de Codul fiscal fiind aceea că au fost abrogate dispoziţiile art. 2141 - 2143 Cod Fiscal, precum şi faptul că în întâmpinare se exprimă punctul de vedere conform căruia taxa stipulată la art. 7 alin. (1) lit. j) a rămas fără temei legal, din moment ce art. 2141 - 2143 Cod Fiscal, în vigoare la acea dată, au fost abrogate, iar ordinul nu a suferit modificare legislativă în sensul de a se modifica cu taxa de poluare.
Instanţa a apreciat că acest punct de vedere nu poate fi reţinut, întrucât ordinul nu se referă în mod expres la taxa specială de primă înmatriculare reglementată de Codul fiscal, ci la o taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, aceasta fiind, ulterior abrogării art. 2141 - 2143 Cod Fiscal, taxa de poluare.
S-a apreciat că nu poate fi reţinută nelegalitatea ordinului pe considerentul că îi îngrădeşte reclamantului dreptul de folosinţă asupra autovehiculului, obligându-l la prezentarea dovezii plăţii taxei de poluare, în condiţiile în care această taxă este instituită de dispoziţiile OUG nr. 50/2008 şi nu de prevederile ordinului pe care le contestă.
Cât priveşte aspectul nelegalităţii OUG nr. 50/2008 prin raportare la prevederile comunitare, instanţa a constatat că acesta nu poate fi analizat cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate, având în vedere că pentru a se pronunţa asupra excepţiei, instanţa are de verificat legalitatea ordinului prin prisma dispoziţiilor legale în temeiul şi pentru executarea cărora a fost emis.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că nu are de examinat în prezenta cauză conformitatea actului normativ care reglementează taxa de poluare cu dreptul comunitar, analizarea acestei conformităţi fiind de competenţa instanţei care soluţionează litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de nelegalitate.
Împotriva Sentinţei civile nr. 3374 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A.F.D., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurentul susţine că instanţa de fond a realizat o interpretare greşită a actelor deduse judecăţii, deoarece s-a pronunţat în lipsa dosarului de fond care a rămas la Curtea de Apel Craiova şi care conţinea mai multe înscrisuri necesare soluţionării cauzei şi nu a solicitat emitentului actului să depună la dosar toată documentaţia care a stat la baza emiterii ordinului.
Printr-o a doua critică de recurs, recurentul afirmă că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii, întrucât a făcut referire la art. 7 alin. (1) lit. 7 din ordin, iar nu la dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul respectiv, precum şi faptul că instanţa în mod eronat nu a înţeles că excepţia de nelegalitate a fost invocată în raport cu dispoziţiile din Codul fiscal, din cuprinsul căruia au fost abrogate prevederile art. 2141 - art. 2143, care reprezentau temeiul juridic al art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul contestat.
Mai susţine recurentul că instanţa în mod greşit nu a reţinut faptul că dispoziţiile contestate din ordin au fost emise în temeiul şi în executarea art. 2141 - art. 2143 din Codul fiscal, care ulterior au fost abrogate, astfel că prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) au rămas fără suport legal, iar OUG nr. 50/2008 nu este un act normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia să fi fost emis Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006.
Recurentul reia susţinerile referitoare la existenţa unui vid legislativ deoarece OUG nr. 50/2008 nu a prevăzut expres faptul că se modifică denumirea taxei prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006, iar adresa Ministerului Finanţelor nr. 285783 din 02 iulie 2008 nu reprezintă o modificare adusă ordinului respectiv.
În esenţă, recurentul reia susţinerile referitoare la faptul că, ulterior abrogării dispoziţiilor art. 2141 - art. 2143 din Codul fiscal, taxa prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 a rămas fără temei legal.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefundat, pentru următoarele considerente.
Astfel, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondat, în condiţiile în care, în mod corect, prima instanţă a reţinut faptul că norma a cărei legalitate este contestată stabileşte documentele necesare la înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară, printre care este menţionată, începând cu data de 01 ianuarie 2007, şi dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii.
Într-adevăr, taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule a fost reglementată de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (art. 2141 - art. 2143), în perioada 01 ianuarie 2007 - 01 iulie 2008, dar şi de OUG nr. 50/2008, începând cu data de 01 iulie 2008.
Ca atare, judecătorul cauzei s-a pronunţat pe ceea ce s-a cerut, astfel că au fost respectate prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Pe de altă parte, deşi recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., nu a procedat la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre aceste motive de modificare a hotărârii judecătoreşti.
În fine, şi ultimul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.
În cauză a fost invocată excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. j din Ordinul nr. 1501/2006 emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor prevede că înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează în baza unor documente, printre care, începând cu data de 01 ianuarie 2007, se numără şi dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii.
Actul administrativ unilateral cu caracter normativ aflat în discuţie a fost emis în aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 19 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de referinţă.
Ordinul contestat nu reglementează instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în care această taxă constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în cererea de recurs.
În procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Cu alte cuvinte, verificarea legalităţii actului administrativ contestat, pe calea excepţiei de nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispoziţiile legii, iar nu prin raportare la o situaţie de fapt.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar, în acord cu acord cu judecătorul fondului, constată că recurentul invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act normativ.
De asemenea, Înalta Curte reţine faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii", utilizată de către legiuitor în cuprinsul normei care face obiectul excepţiei de nelegalitate, nu este restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul ansamblu normativ în vigoare.
Prin urmare, având în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din OUG nr. 50/2008, „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă - 01 iulie 2008 - se abrogă art. 2141 - art. 2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal", care reglementau taxa specială de primă înmatriculare, în situaţia de faţă nu există un vid legislativ, întrucât „taxa specială, stabilită potrivit legii" este reprezentată de taxa de poluare pentru autovehicule, instituită de prevederile OUG nr. 50/2008.
În această ordine de idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din OUG nr. 50/2008 din această ultimă reglementare instituie obligaţia de plată a taxei care intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.
Pe de altă parte, se cuvine a fi amintite şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenţionează să înmatriculeze autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont distinct deschis la unităţile Trezoreriei Statului pe numele Administraţiei Fondului pentru Mediu.
Asupra susţinerilor reclamantului referitoare la incompatibilitatea dintre prevederile OUG nr. 50/2008 şi dreptul european, prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, este competentă a se pronunţa instanţa învestită cu litigiul în fond, întrucât analiza efectuată de instanţa de contencios administrativ în soluţionarea excepţiei de nelegalitate este limitată la verificarea legalităţii actului administrativ în raport cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
La pronunţarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de Decizia nr. 3248 din 3 iunie 2011, Decizia nr. 3350 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 3895 din 12 iulie 2011, Decizia nr. 3896 din 12 iulie 2011 şi Decizia nr. 5023 din 28 octombrie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de A.F.D. împotriva Sentinţei civile nr. 3374 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5761/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 5779/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
