ICCJ. Decizia nr. 6077/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6077/2011
Dosar nr. 7136/1/2011
Şedinţa publică de la 14 decembrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3183 din 13 iulie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC E. SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor în ce priveşte anularea deciziei de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008, a raportului de inspecţie fiscală nr. 11240/2008 şi a deciziei nr. 118 din 22 aprilie 2008, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 357 din 24 septembrie 2008, pentru lipsa procedurii prealabile, a respins cererea expertului M.E.V., privind majorarea onorariului de expert pentru lucrarea de specialitate efectuată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat reclamanta SC E. SA Bucureşti, criticând-o ca netemeinică şi nelegală, întrucât a fost dată cu greşita aplicare a legii.
Prin Decizia nr. 3049 din 26 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins recursul declarat de SC E. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 3183 din 13 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că din probatoriile administrate a rezultat că reclamanta a diminuat baza impozabilă pentru anul 2001 cu suma de 131.321.993 lei, înregistrând greşit penalităţile calculate pentru neachitarea în termenele contractuale a facturilor de energie electrică într-un cont extrabilanţier, iar la finele anului 2001 recurenta nu a contabilizat la venituri aceste penalităţi.
S-a mai arătat în considerentele hotărârii atacate că perioada supusă controlului, de către organele fiscale, intră sub incidenţa O.M.F.P. nr. 94/2001, ordin care prevedea în Secţiunea a 5-a la pct. 5.5. că unul dintre principiile care guvernează activitatea de evidenţă contabilă este acela al independenţei exerciţiului financiar, astfel că trebuiau luate în considerare toate veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului financiar fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor.
A mai reţinut instanţa de recurs că reclamanta SC E. SA Bucureşti avea obligaţia, conform Regulamentului nr. 704/1993 de aplicare a Legii nr. 82/1991, de a înregistra ca venituri penalităţile pentru neachitarea în termen a facturilor de energie electrică, necondiţionat de încasare, iar pentru faptul că nu s-a procedat astfel, recurenta-reclamantă a diminuat veniturile impozabile cu suma de 13.321.993 lei.
Instanţa de recurs a constatat că penalităţile înregistrate de reclamantă nu constituie venituri financiare şi nici venituri excepţionale din operaţiuni de capital şi deci nu se înscriu în excepţiile de la regula contabilităţii de angajament, astfel că în mod corect au fost înlăturate concluziile expertului, întrucât s-a mers pe contul extrabilanţier, acest procedeu de înregistrare contabilă fiind nelegal.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare SC E. SA Bucureşti.
În motivarea contestaţiei în anulare, SC E. SA a arătat, în esenţă, următoarele:
Instanţa de control judiciar, respingând recursul, a omis să analizeze şi să se pronunţe asupra unuia dintre motivele de recurs formulate, referitor la implicaţiile H.G. nr. 1342/2001 asupra situaţiei de fapt, şi nici nu a analizat, ca efect al divizării SC E. SA, că debitori ai obligaţiunii de plată neîndeplinită la nivelul anului 2001 de către aceasta, au devenit societăţile de distribuţie înfiinţate în baza hotărârii de guvern amintită, care au preluat drepturile şi obligaţiile contestatoarei, ca şi întreg soldul contului de penalităţi neîncasate, existent la nivelul anului 2001.
Cu alte cuvinte, instanţa a ignorat că debitorul obligaţiei de plată neîndeplinită de SC E. SA nu este această societate comercială, ci filialele de distribuţie a energiei electrice care au preluat, în baza H.G. nr. 1342/2001, prin divizare, activitatea de distribuţie, deci şi toate drepturile şi obligaţiile legate de activitatea respectivă. Prin urmare, instanţa nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cu care, în cazul în care obligaţia de plată a unei creanţe bugetare nu a fost îndeplinită de debitor, cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării, devine debitor al acelei obligaţii de plată.
Contestaţia în anulare este fondată.
Reclamanta SC E. SA Bucureşti a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinţei civile nr. 3183 din 13 iulie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, criticând hotărârea instanţei în sensul că:
1. Instanţa de fond nu s-a pronunţat în legătură cu implicaţiile H.G. nr. 1342/2001 în speţă şi nu a analizat faptul că debitori ai obligaţiei de plată neîndeplinită la nivelul anului 2001, de către SC E. SA au devenit societăţile de distribuţie înfiinţate prin efectul H.G. nr. 1342/2001, care au preluat drepturile şi obligaţiile reclamantei, ca efect al divizării acesteia. Instanţa nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, care stipulează că obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare devin obligaţiile celui care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile acelui debitor. Aşa fiind, obligaţia de plată înscrisă în deciziile contestate nu aparţine SC E. SA, ci societăţilor de distribuţie a energiei electrice mai sus amintite.
2. Instanţa de fond a reţinut că eroarea contabilă de înregistrare a penalităţilor de întârziere într-un cont extrabilanţier, fără a respecta principiul contabilităţii de management, a generat impozite suplimentare, îmbrăţişând astfel opinia A.N.A.F. în sensul că impozitele trebuiau evidenţiate contabil şi achitate la momentul încheierii exerciţiului financiar, iar nu cum au procedat filialele nou înfiinţate, care au efectuat aceste operaţiuni la momentul încasării. În condiţiile în care s-ar proceda la calcularea impozitelor suplimentare pentru aceleaşi penalităţi de întârziere pentru care impozitele au fost deja achitate de filialele de distribuţie înfiinţate în baza H.G. nr. 1342/2001, se ajunge la o dublă impozitare, aspect de care instanţa de fond nu a ţinut cont.
3. În ceea ce priveşte inadmisibilitatea anulării obligaţiilor de plată, înscrise în Decizia nr. 357/2009, instanţa de fond nu a ţinut cont de caracterul accesoriu al sumelor evidenţiate în respectiva decizie, în raport de sumele înscrise în Decizia nr. 118/2008 şi, de asemenea, nu a ţinut cont nici de prevederile art. 47 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, dispoziţii care stipulează că desfiinţarea totală sau parţială a actelor administrative, prin care s-au stabilit creanţe fiscale principale, atrage desfiinţarea totală sau parţială a actelor administrative prin care s-au stabilit creanţe fiscale accesorii aferente creanţelor principale anulate.
Respingând recursul, constată Înalta Curte, instanţa de control judiciar a reţinut în cuprinsul Deciziei nr. 3049 din 26 mai 2011, împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţia în anulare, că reclamanta a diminuat baza impozabilă pentru anul 2001 cu suma de 131.321.993 lei, înregistrând greşit într-un cont extrabilanţier penalităţile calculate pentru neachitarea în termen a facturilor de energie electrică.
Procedându-se în acest fel, a reţinut instanţa de recurs, s-a încălcat principiul independenţei exerciţiului financiar întrucât veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului financiar trebuiau luate în considerare fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor, înregistrarea penalităţilor ca venituri trebuind efectuată necondiţionat de încasare, conform prevederilor Regulamentului nr. 704/1993 de aplicare a Legii nr. 82/1991. De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că, în mod legal, prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei referitoare la anularea Deciziei de impunere nr. 357 din 24 aprilie 2008, în condiţiile în care SC E. SA nu a urmat procedura de contestare a respectivei decizii, astfel cum este reglementată în art. 205 C. proc. fisc.
Faţă de cele ce preced, rezultă cu puterea evidenţei că instanţa de recurs a omis ca din cele trei motive de recurs să-l examineze pe cel referitor la implicaţiile H.G. nr. 1342/2001, precum şi la incidenţa în cauză a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, motiv indicat la pct. 1 de mai sus şi dezvoltat de reclamantă la pct. 3 din memoriul de recurs (fila 9- dosar nr. 6343/2/2008).
În consecinţă, Înalta Curte, constată că instanţa omiţând din greşeală să cerceteze unul dintre motivele de recurs, sunt satisfăcute cerinţele art. 318 C. proc. civ., astfel că va admite contestaţia în anulare formulată de SC E. SA, va anula Decizia civilă nr. 3049 din 26 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal şi va fixa termen pentru rejudecarea recursului la data de 20 martie 2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţia în anulare formulată de SC E. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 3049 din 26 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Anulează decizia nr. 3049 din 26 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Fixează termen pentru rejudecarea recursului la data de 20 martie 2012, cu citarea părţilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6072/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 6080/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
