ICCJ. Decizia nr. 612/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul M.A., în contradictoriu cu Ministerul Justiției - Comisia pentru Cetățenie, a solicitat obligarea acestuia la examinarea cererii depuse cu privire la redobândirea cetățeniei române în regim de urgență, obligarea pârâtului la plata 1000 lei daune morale și cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a depus cererea și actele necesare pentru redobândirea cetățeniei române din anul 2005, iar la data de 14 octombrie 2009 a revenit cu o cerere prin care a solicitat soluționarea cererii sale, însă nu a primit niciun răspuns.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, motivat de faptul că din examinarea actelor depuse de reclamant rezultă că este necesară completarea lor.
Prin sentința nr. 1188 din 9 martie 2010, Curtea de Apel București a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.A., în contradictoriu cu Ministerul Justiției, obligând pârâtul să soluționeze cererea reclamantului într-un termen de 30 de zile de rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Totodată, instanța a respins cererea de acordare a daunelor morale ca neîntemeiată și a obligat pârâtul să plătească reclamantului 4,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit prevederilor art. 2 din O.G. nr. 87/2007, competența de soluționare a cererii de redobândire a cetățeniei române, revine Comisiei pentru Cetățenie din cadrul Ministerul Justiției.
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că împrejurarea că statul român nu poate să asigura un cadru administrativ corespunzător pentru analiza cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un termen rezonabil, nu poate fi opus reclamantului.
Referitor la cererea de acordare a daunelor morale, instanța de fond a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit, iar obligarea pârâtului la soluționarea cererii reclamantului reprezintă o reparație morală îndestulătoare.
împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc. civ..
Recurentul a susținut, în esență, că, în cauză, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, aprobarea cererilor de acordare ori redobândire a cetățeniei făcându-se prin ordin al președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru cetățenie. Acordarea /redobândirea cetățeniei române, este un atribut asupra căruia statul român dispune exclusiv și în condițiile expres menționate în legea specială a cetățeniei române, petentul sau instanța de judecată neputând condiționa termenul în care să fie soluționată.
In dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a mai arătat că în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Justiției la soluționarea cererii reclamantului în termen de 30 de zile de la data rămânerii hotărârii irevocabile, deși legea cetățeniei nu prevede un termen pentru soluționarea unor astfel de cereri.
Pârâtul a învederat că parcurgerea procedurii speciale prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor privind cetățenia română necesită o perioadă îndelungată de timp, neputându-se reține culpa instituției învestite cu atribuții în domeniu.
în motivarea cererii de recurs, recurentul susține că cererea intimatului nu a fost respinsă ci urma să fie soluționată, în contextul procesării celorlalte cereri similare ale altor petenți, depuse în aceeași perioadă.
In motivarea căii de atac, recurentul-pârât a prezentat o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea reclamanților în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, în baza dificultăților de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări de redobândire a cetățeniei române depuse la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău.
A arătat recurentul-pârât că instanța de fond a apreciat în mod eronat existența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantului de a-i fi primită cererea privind redobândirea cetățeniei române, deoarece prin răspunsurile administrative în spețe similare, au fost prezentate argumentele pentru care nu a fost stabilită data de depunere a cererii, motiv pentru care, conduita ministerului, prin Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, nu poate fi încadrată în definiția legală a refuzului nejustificat, conținută în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Se susține că ministerul nu a negat dreptul reclamantului de a depune cererea de redobândire a cetățeniei române, ci a invocat existența unor motive obiective, exoneratoare de culpă administrativă, constând în faptul că autoritățile române se află în imposibilitatea de a-și asigura pe teritoriul Republicii Moldova spațiile adecvate pentru preluarea și procesarea tuturor cererilor, astfel că sunt întâmpinate mari dificultăți în soluționarea cererilor de redobândire a cetățeniei române înregistrate în baza de date a Secției consulare a României în Republica Moldova.
Referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, susține recurentul, că având în vedere lipsa calității procesuală pasive, nu se justifică obligarea Ministerului Justiției la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului se va reține că în mod corect aceasta a fost respinsă de prima instanță, întrucât, deși prin O.U.G. nr. 5/2010 a fost atribuită competența în materie de cetățenie Autorității Naționale pentru Cetățenie, prin același act normativ s-a prevăzut că "Până la operaționalizarea Autorității, procedura de acordare, redobândire, retragere sau renunțare la cetățenie, precum și orice alte aspecte care decurg din funcționarea Autorității vor fi asigurate prin Direcția cetățenie și, după caz, prin alte direcții de specialitate ale Ministerului Justiției" .
De asemenea se are în vedere și împrejurarea că litigiul a fost determinat de atitudinea pârâtului cu privire la o cerere formulată încă din anul 2005 când competența în materie aparținea autorității recurente.
In ceea ce privește criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, aplicabile nu numai celei judiciare, ci și procedurii administrative, nu se poate face abstracție de principiile cristalizate în jurisprudența CEDO, în aplicarea art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Este adevărat că Legea nr. 21/1991 nu prevede un termen pentru soluționarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetățeniei, însă, dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 sunt în sensul că fiecare stat trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei precum și redobândirea acesteia.
Durata rezonabilă a procedurii se apreciază în lumina acestor principii printre care și principiul soluționării cererilor într-un termen rezonabil, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, luându-se în calcul complexitatea acesteia, conduita reclamantului sau petiționarului și cea a autorităților competente, miza litigiului.
Aspectele de ordin organizatoric ale recurentului-pârât nu sunt de natură a avea relevanță în ceea ce privește justificarea obiectivă a nesoluționării cererii recurentei-reclamante într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât Ministerul Justiției, ca autoritate publică, este ținut de principiul operativității, ca principiu de bază specific activității administrației publice.
Dat fiind faptul că de la data formulării cererii, recurentul-pârât nu a soluționat cererea reclamantului, deși au trecut mai mult de cinci ani, atitudinea acestuia reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
în ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind obligarea Ministerului Justiției la plata cheltuielilor de judecată, urmează să se constate că și aceasta este neîntemeiată.
Pe cale de consecință se constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut culpa procesuală a recurentului - pârât și l-a obligat pe acesta, în conformitate cu dispozițiile art. 275 C. proc. civ., la plată cheltuielilor de judecată.
In raport de toate aceste considerente, înalta Curte a constatat că recursul de față este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 610/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2830/2011. contencios → |
|---|
