ICCJ. Decizia nr. 699/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 699/2011
Dosar nr.9445/2/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 09 octombrie 2009, reclamanta SC „A.I.” SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor, Administraţia Finanţelor Publice Ploieşti şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală anularea Deciziei nr. 181 din 28 mai 2009 şi a Deciziei nr. AI 764 din 06 martie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. AI 764 din 06 martie 2009 i s-a imputat suma de 1.939.162 RON reprezentând impozit pe câştigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare şi majorări de întârziere.
Reclamanta a arătat că a achiziţionat acţiuni de la persoane care sunt rezidente ale statului italian, astfel încât pentru impozitul din câştigurile decurgând din acest transfer erau aplicabile dispoziţiile convenţiei pentru evitarea dublei impuneri, câştigurile fiind impozitate în statul cedentului. De altfel, cedenţii persoane fizice italiene au fost impozitaţi pentru aceste câştiguri în statul italian.
Prin Sentinţa nr. 489 din 26 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta SC „A.I.” SRL, a dispus anularea Deciziei nr. 181 din 28 mai 2009 şi a Deciziei de impunere nr. AI 764 din 6 martie 2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele:
Articolul 1 alin. (4) din Cod fiscal prevede că „Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat”.
În speţă, au fost cedate acţiuni la o societate comercială, cedenţii fiind rezidenţi ai statului italian. În aceste condiţii, erau aplicabile dispoziţiile convenţiei pentru evitarea dublei impuneri dintre România şi Italia, convenţie ratificată prin art. 15 din Decretul nr. 82/1977. Potrivit art. 14 alin. (3) din această convenţie „Câştigurile provenind din înstrăinarea oricăror bunuri, altele decât cele menţionate la paragrafele 1 şi 2, sunt impozabile numai în statul contractant al cărui rezident este cedentul”.
Curtea a reţinut că acţiunile nu se încadrează la categoriile de bunuri enumerate la alin. (1) şi 2, astfel că impozitarea se face doar în statul al cărui rezident este cedentul.
De altfel, în speţă, s-a făcut dovada că veniturile cedenţilor au fost impozitate în Italia.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 67 din Cod Fiscal, instanţa a constatat următoarele: potrivit art. 67 alin. (3) lit. b) din Cod Fiscal „în cazul câştigurilor determinate din transferul valorilor mobiliare, în cazul societăţilor închise, şi din transferul părţilor sociale, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine dobânditorului”.
Acest articol reglementează doar obligaţia de „calculare, reţinere şi virare a impozitului, dar a precizat Curtea, aceasta nu înseamnă însă că persoana impozabilă este dobânditorul părţilor sociale, întrucât acesta efectuează o cheltuială nu obţine un câştig. Cel care obţine un câştig este cedentul părţilor sociale.
În aceste condiţii, obligaţia celui care dobândeşte părţi sociale de a calcula, de a reţine şi de a vira impozitul depinde de existenţa obligaţiei cedentului de a plăti un astfel de impozit statului Român. Or, cât timp cedenţii sunt persoane rezidente în statul italian, fiindu-le aplicabile dispoziţiile convenţiei pentru evitarea dublei impuneri citate mai sus, potrivit cărora impozitarea se face în statul ai cărui rezidenţi sunt cedenţii a concluzionat Curtea că cedenţii nu datorează niciun impozit statului român şi în consecinţă nici persoana care a dobândit acţiunile nu are obligaţia să calculeze, să reţină şi să vireze un astfel de impozit.
În ceea ce priveşte majorările de întârziere s-a apreciat că acestea sunt în mod nelegal calculate ca urmare a nelegalităţii impunerii debitului principal.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond au declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
În motivarea recursului, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova a arătat, în esenţă, următoarele:
În baza contractului încheiat între reclamantă şi SC ”P.G.” SRL la data de 7 decembrie 2007, SC ”A.I.” SRL, în calitate de dobânditor, avea obligaţia să calculeze, să reţină şi să vireze la bugetul de stat impozitul pe veniturile din investiţii la momentul încheierii tranzacţiei, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (3) lit. b) din Cod Fiscal, care prevăd că în cazul câştigurilor determinate din transferul părţilor sociale, obligaţia virării impozitului revine dobânditorului, iar calculul şi reţinerea impozitului de către acesta se efectuează în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi.
Prin Decizia de impunere nr. A.I. 764 din 6 martie 2009 emisă de Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Ploieşti s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia plăţii sumei de 1.939.162 RON reprezentând impozit pe câştigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare, precum şi majorări de întârziere, urmare a constatării faptului că reclamanta nu a reţinut şi nu a virat la bugetul de stat în luna decembrie 2007 impozitul din veniturile din investiţii, respectiv câştigurile din transferul titlurilor de valoare, la momentul încheierii tranzacţiei cu SC ”P.G.” SRL.
Privitor la concluziile instanţei de fond relative la aplicarea prevederilor Convenţiei de evitare a dublei impuneri, relevante în speţă sunt dispoziţiile art. 23 alin. (1) ale acesteia, care statuează că elementele de venit ale unui rezident al unui stat contractant ori de unde ar proveni acesta, despre care nu se tratează în articolele Convenţiei, sunt impozabile numai în acest stat, însă aceste dispoziţii nu se aplică în cazul în care beneficiarul venitului (în speţă, cedenţi persoane fizice italiene) exercită în celălalt stat contractant o activitate comercială prin intermediul unui sediu stabil situat acolo. La data încheierii contractului, cedenţii exercitau în România activităţi comerciale prin intermediul SC ”P.G.” SRL, astfel că nu le sunt aplicabile prevederile Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri.
La rândul său, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în recurs, a arătat, în esenţă, următoarele:
Conform prevederilor legale, impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra câştigului, determinat în conformitate cu art. 66 din Legea nr. 571/2003, la fiecare tranzacţie, impozitul fiind final.
Veniturile din investiţii, definite conform art. 65 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003, sunt impozitate în condiţiile prescrise în art. 66 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ, determinarea câştigului efectuându-se la data încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi.
Reclamanta-intimată, în calitate de dobânditor, era obligată să calculeze şi să reţină impozitul, la data încheierii tranzacţiei, pe baza contractului de cesiune, potrivit art. 67 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003.
Chiar dacă cedenţii au făcut dovada impozitării în Italia a veniturilor obţinute, astfel cum a reţinut instanţa de fond, acest aspect este lipsit de relevanţă în condiţiile în care cesiunea de părţi sociale s-a realizat pe teritoriul României, iar dobânditorul este persoană juridică din România, căruia, potrivit legii, îi revine obligaţia de a calcula şi vira la bugetul general consolidat impozitul pe veniturile din investiţii.
Recursurile sunt nefondate.
Este indiscutabil că în cazul câştigurilor determinate din transferul părţilor sociale, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine dobânditorului, în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi, conform art. 67 alin. (3) lit. b) din Cod Fiscal, astfel cum susţin ambele recurente.
Cu toate acestea, în art. 1 alin. (4) din Cod Fiscal este reglementată regula cu valoare de principiu că tratatele internaţionale la care România este parte se aplică direct şi prioritar atunci când prevederile Codului fiscal contravin conţinutului tratatelor. În termenii textului legal precitat, regula amintită este formulată astfel: „Câştigurile provenind din înstrăinarea oricăror bunuri, altele decât cele menţionate la paragrafele 1 şi 2, sunt impozabile numai în statul contractant al cărui rezident este cedentul”.
Textul legal din Codul fiscal, mai sus amintit, dă concreteţe, de fapt, principiului constituţional reglementat în art. 11 din Legea fundamentală română, în conformitate cu care tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, Legea nr. 571/2003 consacrând preeminenţa tratatelor în sfera sa de reglementare.
În speţă, problema de drept tranşată de către instanţa de fond a fost cea relativă la incidenţa prevederilor Convenţiei de evitare a dublei impuneri, încheiată între România şi Italia, şi ratificată de Statul Român prin Decretul nr. 82 din 15 aprilie 1977, judecătorul fondului concluzionând că sunt aplicabile prevederile Convenţiei conform cărora câştigurile provenind din înstrăinarea oricăror bunuri, sunt impozabile numai în statul italian ai cărui rezidenţi sunt cedenţii, şi astfel dispoziţiile Codului fiscal, reţinute ca fiind aplicabile speţei, atât în actele fiscale contestate, cât şi în recursul formulat, nu operează.
Instanţa de control judiciar constată că sentinţa pronunţată de curtea de apel reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, în raport cu baza factuală rezultată din probele cauzei, criticile recurentelor fiind neîntemeiate.
Conform contractului de cesiune de părţi sociale nr. 1075 din 7 decembrie 2007, câştigurile din transferul părţilor sociale au fost realizate de cedenţii R.R., M.M.G. şi P.A., care au făcut dovada că sunt persoane fizice rezidente în statul italian, astfel că dobânditor nu este SC ”A.I.” SRL, după cum susţin recurentele.
Că respectivele persoane fizice nerezidente în România sunt dobânditorii câştigurilor realizate în baza Contractului din 7 decembrie 2007 rezultă şi din corespondenţa purtată de către reclamantă cu Banca Italo-Română, Agenţia Braşov, conform căreia SC ”A.I.” SRL a solicitat respectivei bănci să facă plata în favoarea cetăţenilor italieni.
Conform art. 1242 din Cod Fiscal, R.R., M.M.G. şi P.A. au probat că sunt cetăţeni italieni, cu rezidenţa în Italia, iar cu declaraţiile de impunere în statul italian şi certificatele de rezidenţă fiscală au dovedit că nu sunt persoane fizice înregistrate fiscal în România, iar impozitul rezultat din cesiunea de părţi sociale îl achită în ţara de origine.
În consecinţă, aşa cum a reţinut judecătorul fondului, în speţă, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 14 alin. (3) din Convenţia încheiată între Statul Român şi Guvernul Republicii Italiene, pentru evitarea dublei impuneri în materie de impozite pe venit, ratificată de România prin Decretul nr. 82 din 15 aprilie 1977, dispoziţii care stipulează în termeni categorici şi inderogabili: „Câştigurile provenind din înstrăinarea oricăror bunuri, altele decât cele menţionate la paragrafele 1 şi 2, sunt impozabile numai în statul contractant al cărui rezident este cedentul”.
Dispoziţiile legale precitate exclud incidenţa prevederilor din Codul fiscal invocate de către recurente, or, în ipoteza susţinută de către acestea din urmă s-ar ajunge la o dublă impozitare fiscală, ceea ce, evident, ar conduce la încălcarea a însăşi scopului Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de către pârâte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva Sentinţei nr. 489 din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 691/2011. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 707/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
