ICCJ. Decizia nr. 830/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 830/2011
Dosar nr.4477/2/2009
Şedinţa publică din 11 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 127 din 21 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul S.I. şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul V.M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi S.I.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamantul s-a adresat Secretarului General al Ministerul Administraţiei şi Internelor - pârâtului S.I., solicitând un răspuns la petiţia sa formulată în temeiul Legii nr. 571/2004 şi înregistrată la 19 februarie 2009, prin care aducea la cunoştinţă „mai multe aspecte grave de încălcare a legislaţiei în vigoare, din incompetenţă, ignoranţă şi indolenţă, uneori intenţionată” a conducerii Centrului Cultural, a conducerii fostei Direcţii Generale Informare şi Relaţii Publice care avea în subordine Centrul Cultural, dar mai cu seamă a Direcţiei Generale Management Resurse Umane care asigură activitatea de resurse umane şi formare continuă a personalului, aducându-se grave prejudicii structurilor ministerului şi personalului acestuia.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul S.I., a fost respinsă de prima instanţă, reţinându-se că petiţia reclamantului a fost adresată acestui pârât, existând în aceste condiţii identitate între pârâtul S.I. şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe fond, a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 care definesc nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, având în vedere că în raport de conţinutul petiţiei, de aspectele privind încălcarea legislaţiei în vigoare, s-a dispus înaintarea acestei petiţii fostului Corp de Control al Ministrului Administraţiei şi Internelor, înregistrată la 20 februarie 2009, competent să analizeze aceste aspecte.
În aceeaşi ordine de idei, a reţinut că Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi nu reglementează obligaţia instituţiei care a primit sesizarea de a răspunde acesteia în termen de 30 de zile, astfel cum se susţine în acţiune.
În plus, fiind vorba despre fapte de natură penală, cercetarea acestora şi comunicarea rezultatului cercetărilor nu intră sub incidenţa termenului de 30 de zile invocat de reclamant.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor materiale şi morale, prima instanţă a constatat că este neîntemeiată, reclamantul nefăcând dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998, 999 C. civ., respectiv: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei.
În acest sens, a constatat că nu poate fi reţinută în sarcina pârâţilor săvârşirea unei fapte ilicite, constând în necomunicarea unui răspuns la sesizarea reclamantului, în termen de 30 de zile, iar referitor la existenţa prejudiciilor materiale şi morale pentru repararea cărora se solicită despăgubiri, reclamantul nu a dovedit producerea acestora, deşi sarcina probei îi revenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ. potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Totodată, din probele administrate nu rezultă existenţa legăturii de cauzalitate dintre lipsa unui răspuns la sesizare şi agravarea stării de sănătate a reclamantului, respectiv mutarea sa în luna martie 2009 pe o funcţie mai mică, fără acordul său, astfel încât cererea de obligare a pârâţilor la plata de daune a fost apreciată ca neîntemeiată.
În altă ordine de idei, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 188/1999 potrivit cărora autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, însă prima instanţă a apreciat că acest text de lege nu constituie un argument în favoarea admiterii acţiunii din moment ce nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pe care le reglementează pentru a lua naştere obligaţia de despăgubire şi anume producerea unui prejudiciu material, acesta să fie produs în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu şi să existe culpa autorităţii sau a instituţiei publice cu privire la producerea prejudiciului.
2. Recursul formulat de recurentul-reclamant
Împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, a declarat recurs reclamantul V.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
3. Procedura în faţa instanţei de recurs
La termenul de judecată, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (1) raportat la art. 303 alin. (1) excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare în termenul prevăzut de lege, dezbaterile fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri.
Intimatul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
1. Regularitatea promovării căii de atac
În temeiul art. 137 alin. (1) din C.proc.civ, aplicabil şi în recurs, potrivit art. 316 coroborat cu art. 298 din C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului, excepţie de procedură care face de prisos cercetarea în fond a pricinii.
Potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., „Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”, care se socoteşte de la comunicarea hotărârii atacate, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
Art. 306 C. proc. civ. prevede că:
„(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. (2).
(2) Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.”
Prin urmare, dacă recursul nu a fost motivat prin declaraţia de recurs, motivele de casare trebuie depuse obligatoriu în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
În speţă, hotărârea recurată a fost comunicată reclamantului V.M. la data de 02 aprilie 2010, aşa cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare a hotărârii.
Declaraţia de recurs s-a făcut la data de 10 martie 2010, înainte de comunicarea hotărârii, iar motivele de recurs au fost depuse la oficiul poştal la data de 20 aprilie 2010, potrivit ştampilei aplicată pe plic.
În raport de dispoziţiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant avea obligaţia procesuală de a motiva recursul în termen de 15 zile, calculat de la data comunicării hotărârii recurate, respectiv, până la data de 18 aprilie 2010 (duminică), termen prorogat la 19 aprilie 2010.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Cum dispoziţia imperativă a legii nu a fost îndeplinită şi nu s-au ivit motive de ordine publică care să fie puse în discuţia părţilor, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de V.M. împotriva Sentinţei nr. 1091 din 02 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 827/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 832/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
