ICCJ. Decizia nr. 826/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 826/2011
Dosar nr.664/54/2010
Şedinţa publică din 11 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul excepţiei de nelegalitate şi cadrul procesual în care a fost invocată
Prin cererea înregistrată la data de 23 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta L.L. a chemat în judecată pe pârâta SC C.V. SA Craiova, solicitând obligarea acesteia la anularea facturilor fiscale nr. x din 16 septembrie 2009, în sumă de 24,91 RON şi nr. y din 16 septembrie 2009 în sumă de 38,93 RON, reprezentând taxa pentru serviciul public de televiziune.
La data de 2 februarie 2010, reclamanta, prin mandatarul L.C., a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor HG nr. 978/2003, acte normative care obligă persoanele fizice şi juridice de pe teritoriul României la plata lunară a taxei radio-tv.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamanta a arătat că taxa radio-tv are un cadrul legal depăşit, obligaţia de încasare a taxei prin intermediul facturii emise de E. SA fiind instituită anterior privatizării acesteia. Noile societăţi comerciale EN., C. şi EO., create după privatizare, sunt entităţi private care, în opinia reclamantei, nu au temei legal pentru a încasa taxa, prevederi legale care au stabilit obligativitatea taxei în sarcina consumatorilor români.
Reclamanta a mai arătat că taxa este inechitabilă faţă de situaţia posturilor private de radio şi televiziune, nevoite să facă faţă unei concurenţe neloiale în raport cu serviciile publice beneficiare ale taxei.
În fine, reclamanta a menţionat că microîntreprinderile nu mai au obligaţia de a plăti taxa radio-tv, ca efect al unei decizii irevocabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin încheierea din Şedinţa publică din 10 februarie 2010, Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, a sesizat Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
La data de 14 aprilie 2010, reclamanta şi-a completat motivarea excepţiei de nelegalitate, arătând că art. 40 din Legea nr. 41/1994 reglementează obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, în considerarea calităţii lor de beneficiari ai acestui serviciu.
Prin urmare, obligaţia subzistă numai în măsura în care persoana are calitatea de beneficiar al acestui serviciu, însă reclamanta nu este beneficiara serviciilor publice de televiziune, având contract încheiat cu firma de cablu R. din Craiova.
Astfel, prevederile art. 1, art. 2 şi art. 3 din HG nr. 977/2003 şi HG nr. 978/2003 vin în contradicţie cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care dispun cu privire la obligaţia posesorilor de receptoare radio şi televiziune din România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, dar şi cu prevederile art. 2 alin. (40) din Legea nr. 500/2002 privind Finanţele Publice, care defineşte taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituţie publică sau serviciu public.
Reclamanta a mai arătat că art. 40 din Legea nr. 41/1994 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, că a fost respinsă sesizarea, dar, în aprecierile sale, Curtea Constituţională a plecat de la interpretarea dată acestui text de lege, în sensul că obligaţia de a suporta taxa este doar în sarcina persoanelor care beneficiază, în diverse modalităţi, de serviciile respective.
În altă ordine de idei, a arătat că art. 5 pct. 1 din HG nr. 977/2003 şi H.G nr. 978/2003 prevăd că taxa radio-tv se va încasa de către Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice „E." SA prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate.
Însă, pârâta SC C.V. SA Craiova este un agent economic cu capital privat, cu statut juridic aparte, bine definit, înmatriculat la Oficiul Registrului Comerţului Craiova potrivit Legii nr. 31/1990, care încasează această taxă (comision 7%) în afara unui cadrul legal, în condiţiile unei legi care nu îi este opozabilă şi nu va putea chema în judecată restanţierii la plata taxei radio-tv, pentru că nu ar avea calitatea procesuală activă, deoarece este titularul creanţelor, neavând contract încheiat cu persoana care ar trebui dată în judecată.
În fine, reclamanta a menţionat că s-au încălcat dispoziţiile art. 108 din Constituţia României, în sensul că hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea executării legilor, iar nu pentru modificarea lor, aşa cum s-a procedat în acest caz ca o lege să fie modificată prin aceste două hotărâri de guvern.
2. Apărările pârâtelor
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta SC. C.V. SA Craiova a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că societatea nu este emitentul sau beneficiarul acestor două acte normative.
Totodată, a arătat că art. 5 alin. (1) din H.G nr. 978/2003 şi din HGnr. 977/2003 stabilesc fără echivoc faptul că taxa lunară pentru serviciul public de televiziune şi radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, de către furnizorii de energie electrică, în baza unui contract de mandat, iar nu de către firmele de cablu TV.
Pârâta a susţinut că afirmaţia reclamantei, în sensul că nu este beneficiar al acestor servicii, este total eronată, atâta timp cât aceasta recunoaşte că are contract cu o firmă de cablu, mai ales că printre programele transmise de respectiva firmă de cablu se regăsesc şi programele Televiziunii Române.
A conchis, în sensul că H.G nr. 978/2003 şi HGnr. 977/2003 nu vin îi contradicţie cu prevederile Legii nr. 41/1994 şi ale Legii nr. 500/2002.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate, arătând, în esenţă, că legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio şi implicit de televiziune a tuturor persoanelor fizice cu domiciliul în România, condiţionată de posesia receptoarelor.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 şi nr. 331/2006, respingând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, forul constituţional statuând faptul că această obligaţie cade în sarcina persoanelor fizice care beneficiază în diferite modalităţi de serviciile publice respective.
A arătat că plata taxei radio de către persoanele fizice reprezintă, în fapt, o aplicare a dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul la informare al cetăţenilor, prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radioul şi televiziunea publică.
De asemenea, a susţinut legalitatea celor două acte administrative supuse cenzurii judecătoreşti, pentru următoarele considerente:
HG nr. 977/2003 şi HG nr. 978/2003 sunt emise în temeiul art. 108 din Constituţie, republicată, şi al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare.
Actele administrative contestate au fost adoptate de către executiv, astfel cum reiese şi din Notele de fundamentare care au însoţit proiectele acestora, prin însuşirea proiectelor iniţiate de cele două servicii publice.
La elaborarea actului administrativ au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin HG nr. 555/2001, în vigoare la acea dată.
3. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 368 din 10 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta L.L., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC C.V. SA, reţinând că, în procedura de soluţionare a excepţiei de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa de drept comun este cea care stabileşte cadrul procesual, iar pentru asigurarea opozabilităţii soluţiei date excepţiei de nelegalitate faţă de celelalte părţi ale litigiului, între care îşi produce efectele, este obligatorie soluţionarea excepţiei de nelegalitate cu citarea tuturor părţilor litigiului în cadrul căruia a fost ridicată.
Pe fondul cauzei, a constatat că actele normative HG nr. 977/2003 şi HG nr. 978/2003 - supuse verificării pe calea excepţiei de nelegalitate - nu modifică şi nu adaugă la lege (Legea nr. 41/1994).
Sub acest aspect, a reţinut faptul că reclamanta a criticat prevederile cuprinse în art. 5 din HG nr. 977/2003 şi HG nr. 978/2003, susţinând că acestea vin în contradicţie cu prevederile art. 40 din Legea 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, care reglementează veniturile proprii ale acesteia.
Analizând prevederile art. 40 din Legea nr. 41/1994, cu modificările aduse prin OG nr. 18/2003 şi OUG nr. 71/2003, în raport cu care s-a invocat excepţia de nelegalitate, prima instanţă a constatat că HG nr. 977/2003 şi HG nr. 978/2003 nu aduc modificări la Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune şi nu adaugă la lege, fiind adoptate în baza competenţei speciale a Guvernului, în vederea organizării legii.
Astfel, prin conţinutul acestora este reglementat mandatul legal, primit de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice „E." SA, prin filialele sale, de a încasa taxa.
Ca atare, filialele SC Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice E. SA facturează cuantumul taxelor, în calitatea de mandatar al Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, sumele fiind în continuare sursă proprie de venit a Societăţii Române de Radiodifuziune şi de Televiziune.
Critica reclamantei privind neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 1, 2 şi 3 din HG nr. 977/2003 şi HG nr. 978/2003 cu dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 a fost apreciată ca fiind nefondată, având în vedere că este reglementată, în cazul persoanelor fizice, distincţia dintre cele care au calitatea de beneficiare ale serviciilor supuse taxei şi cele care nu deţin această calitate.
Astfel, este reglementată legal posibilitatea unei persoane fizice de a dovedi, în temeiul unei declaraţii pe propria răspundere că nu are calitate de beneficiar, aceeaşi concluzie rezultând şi din motivarea Deciziei nr. 297 din 6 iulie 2004, pronunţată de Curtea Constituţională.
4.Recursul reclamantei
Reclamanta, prin mandatar L.C., a formulat recurs împotriva sentinţei menţionate, arătând că excepţia de nelegalitate a fost respinsă în mod nejustificat, pentru că HG nr. 977/2003 şi HG nr. 978/2003 modifică în mod nelegal contrar prevederilor art. 108 din Constituţia României conţinutul art. 40 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi a Societăţii Române de Televiziune.
În dezvoltarea criticii formulate, reclamanta-recurentă a arătat că, prin cele două acte normative, persoanele fizice şi juridice de pe teritoriul României sunt obligate să plătească o taxă nelegală, abuzivă şi discriminatorie, fără a primi nimic în schimb.
În susţinerea celor menţionate, a invocat Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma prevederilor art. 3041 C. proc. civ. şi a motivelor formulate de recurenta-reclamantă, care nu şi-a structurat criticile potrivit art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. I.1 al prezentei decizii, recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate, pe calea prevăzută în art. 4 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile HG nr. 977/2003 şi HGnr. 978/2003, privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, de televiziune. În opinia recurentei-reclamante, cele două acte administrative cu caracter normativ sunt nelegale dintr-o dublă perspectivă, pe de parte, pentru că instituie taxe abuzive şi discriminatorii, fără un corespondent în prestarea unor servicii şi, pe de altă parte, pentru că încasarea taxelor se face prin intermediul unor societăţi comerciale, subiecte de drept privat, care beneficiază de un comision.
În motivarea recursului s-a invocat expres încălcarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi a Societăţii Române de Televiziune, care în alineatele (1) - (4) prevede următoarele:
„Art. 40
(1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, după caz, din:
a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate;
b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;
c) penalităţi de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;
d) sume încasate din publicitate;
e) sume încasate din amenzi şi despăgubiri civile;
f) donaţii şi sponsorizări;
g) alte venituri realizate potrivit legii.
(2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.
(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
(4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, penalităţile de întârziere, precum şi sancţiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declaraţiei de exceptare de la plata taxelor de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.
În ceea ce priveşte persoanele fizice - categorie de subiecte de drept în cadrul căreia este inclusă recurenta-reclamantă, art. 1 din HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi art. 1 din HG nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, prevăd expres că sunt exceptate de la obligaţia de plată a taxei persoanele care declară, pe propria răspundere, că nu deţin receptoare radio sau TV.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, aceste reglementări cuprinse în actele administrative cu caracter normativ, adoptate în executarea Legii nr. 41/1994, nu contravin prevederilor legale citate anterior, excluzând din categoria plătitorilor - persoane fizice pe cei care, prin declaraţia pe proprie răspundere că nu deţin receptoare radio-TV, fac dovada că nu beneficiază de serviciile respective.
În Decizia nr. 297/2004, invocată în motivarea recursului, Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea resurselor financiare ale serviciilor publice de radiodifuziune şi de televiziune le asigură, „autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome”, ceea ce nu contravine prevederilor art. 56 alin. (2) din Constituţie, privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale sau prevederilor art. 44 alin. (2) din Constituţie, referitoare la ocrotirea în mod legal a proprietăţii, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii serviciilor, persoane fizice sau juridice.
În ceea ce priveşte modalitatea de încasare a taxelor radio şi TV, odată cu plata energiei electrice consumate, în baza unui contract de mandat intervenit între Societatea Română de Radiodifuziune/Societatea Română de Televiziune, pe de o parte, şi Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice „E.” SA, prin filialele sale, modalitate prevăzută în ambele hotărâri de Guvern (art. 5), Înalta Curte constată că normele administrative au fost adoptate în temeiul şi în limitele art. 40 alin. (4) din Legea nr. 41/1994, care conferă Guvernului României atribuţii de reglementare în materie. Împrejurarea, invocată de recurenta-reclamantă, că societatea de distribuţie a energiei electrice a fost privatizată, nu atrage, prin ea însăşi, nelegalitatea normei administrative, autoritatea publică emitentă având la dispoziţie o marjă de apreciere în cadrul căreia poate opta pentru varianta pe care o consideră adecvată în vederea punerii în executare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de L.L. împotriva Sentinţei nr. 368 din 10 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 825/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 827/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
