ICCJ. Decizia nr. 959/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 959/2011
Dosar nr. 1221/36/2010
Şedinţa publică din 17 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. 1221/36/2010, reclamanta SC R.P.R. SA, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi A.N.A.F., a solicitat anularea deciziei nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de A.N.A.F., pentru nelegalitate.
În motivarea acţiunii, societatea comercială reclamantă a arătat că prezenta cerere priveşte exclusiv Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii sub aspectul calificării naturii creanţei Statului Român şi a regimului juridic aplicabil acesteia.
Prin Decizia nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de A.N.A.F. s-au instituit măsuri asiguratorii asupra patrimoniului reclamantei, pentru a proteja recuperarea unei pretinse creanţe fiscale în cuantum de 1.948.378.071,9 lei.
A susţinut reclamanta că Decizia a cărei anulare o solicită încalcă, pe de o parte, prevederile OUG nr. 118/2003 privind măsurile pentru reglementarea unor obligaţii bugetare ale SC R.R.R. SA Constanţa, iar, pe de altă parte, OG nr. 92/2003 referitoare la condiţiile esenţiale de instituire a măsurilor asiguratorii.
Această decizie este nelegală şi vatămă grav drepturile şi interesele legitime ale societăţii, aducându-i prejudicii greu de cuantificat, de natură legală, financiară, economică, socială şi morală.
Reclamanta a mai precizat că prin conţinutul său, Decizia constituie un act administrativ fiscal asimilat unei decizii de impunere, în sensul art. 209 alin. (1) din OG nr. 92/2003.
Pârâta A.N.A.F., prin întâmpinare, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa, în raport cu dispoziţiile art. 172 alin. (4) C. proCod Fiscal coroborat cu prevederile art. 373 şi art. 400 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 378/CA din 8 noiembrie 2010 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei la Judecătoria Sector 5 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de A.N.A.F., s-a dispus, în temeiul art. 129 alin. (2) şi (3) din OG nr. 92/2003, măsura sechestrului asigurator asupra bunurilor reclamantei, pentru o datorie la bugetul de stat în cuantum de 1.948.378.071,90 lei.
Din cuprinsul deciziei rezultă că măsurile asiguratorii pot fi contestate, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul organului fiscal care a emis Decizia.
Această decizie de instituire a măsurilor asiguratorii are natura juridică a unui act procedural de executare silită, luat în scopul conservării averii debitoarei iar nu un act administrativ fiscal.
Instanţa de fond a apreciat că împotriva acestei decizii de instituire a sechestrului, reclamanta poate formula contestaţie conform art. 172 pct. 4 din OG nr. 92/2003, iar instanţa competentă este instanţa de executare – judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel – având în vedere prevederile art. 400 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 373 pct. 2 C. proc. civ.
Susţinerea reclamantei potrivit căreia Decizia în cauză este un act administrativ fiscal, situaţie care atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, este neîntemeiată, întrucât nu stabileşte, nu modifică sau stinge drepturi sau obligaţii fiscale.
Mai mult decât atât, a mai reţinut instanţa de fond, această decizie nu face parte din categoria actelor administrative fiscale asimilate, prevăzute de art. 88 din OG nr. 92/2003.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva hotărârii astfel pronunţate a formulat recurs societatea comercială reclamantă, care a invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5 şi, respectiv, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond a încălcat principiile oralităţii, contradictorialităţii şi disponibilităţii, care guvernează procesul civil şi ignorând obiectul cererii de chemare în judecată.
Astfel, argumentează recurenta, instanţa de fond nu a dat părţilor posibilitatea discutării în contradictoriu a aspectelor esenţiale ale pricinii, înainte de soluţionarea excepţiei invocate de autoritatea fiscală pârâtă.
A mai argumentat că, în cadrul procesului civil, determinarea obiectului acţiunii, a motivelor de fapt şi de drept pe care se sprijină acţiunea, reprezintă apanajul exclusiv al reclamantului, or obiectul acţiunii formulate îl constituie anularea Deciziei nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 care are natura juridică de act administrativ fiscal, atacabil în condiţiile art. 205 şi urm. C. proCod Fiscal
2.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a art. 205 C. proCod Fiscal, instanţa de fond negând dreptul său la acţiune împotriva unui act administrativ fiscal vătămător, consacrat constituţional prin art. 52 din Constituţia României.
Astfel, argumentează recurenta, Decizia nr. 1059301/2010 emisă de autoritatea fiscală competentă este un act administrativ fiscal care a instituit raporturi juridice de drept administrativ fiscal, or, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 205 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, acesta poate fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ.
A.N.A.F. a depus întâmpinare prin care a combătut criticile recursului, susţinând, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică.
Astfel, precizează autoritatea fiscală pârâtă, societatea comercială reclamantă a atacat acelaşi act juridic - Decizia nr. 1059301/2010, atât în faţa instanţei de contencios administrativ, acţiunea formând obiectul cauzei de faţă, cât şi în faţa instanţei de drept comun, acţiunea fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 7384 din 5 noiembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, pe care a şi depus-o, în copie, la dosarul cauzei.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este nefondat, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
3.1. În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă în cadrul motivului prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, în ceea ce priveşte afirmaţia că instanţa de fond a încălcat principiile oralităţii şi contradictorialităţii, din Încheierea din data de 1 noiembrie 2010, rezultă că pricina a fost dezbătută oral şi în contradictoriu, reprezentantul societăţii comerciale reclamante expunându-şi pe larg punctul de vedere şi argumentele referitoare la excepţia necompetenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, care fusese ridicată de autoritatea fiscală pârâtă prin întâmpinare.
Nici afirmaţia, potrivit căreia instanţa de fond ar fi încălcat principiul disponibilităţii nu este întemeiată, judecătorul fondului conformându-se principiului consacrat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia, judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Or, în cauză, instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei invocate de partea adversă, exclusiv cu raportare la obiectul cererii cu care fusese învestită, prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 1059301/2010 de instituire a unor măsuri asiguratorii pentru executarea unei creanţe de 1.948.378.071,90 lei.
3.2. În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă în cadrul motivului prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că acestea nu sunt în măsură să fundamenteze o altă soluţie decât cea pronunţată de instanţa de fond, care a constatat că nu este competentă să soluţioneze cauza ca instanţă de contencios administrativ-fiscal.
Astfel, în opinia instanţei de recurs, Decizia nr. 1059301/2010, prin care autoritatea fiscală competentă a instituit măsuri asiguratorii pentru executarea unei creanţe bugetare, reprezintă un act administrativ-fiscal pentru care legiuitorul a prevăzut o procedură de contestare derogatorie de la procedura generală reglementată la art. 205 şi urm. C. proCod Fisca.
Într-adevăr, potrivit art. 129 alin. (4) şi (5) C. proCod Fiscal, măsurile asiguratorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent, care trebuie să fie motivată şi semnată de conducătorul organului fiscal competent, ceea ce conferă acestui act administrativ caracterul de act administrativ fiscal în sensul art. 41 din acelaşi cod.
Dar, aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate[1], Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, fiind un act administrativ-fiscal, ar fi fost normal să aibă regimul celorlalte acte administrative fiscale care pot fi contestate în procedura reglementată de art. 205 şi urm. C. proCod Fiscal, dar, avându-se în vedere că aceste măsuri sunt aduse la îndeplinire de organele administrativ-fiscale de executare, legiuitorul a optat pentru o altă soluţie juridică, aceea a contestaţiei la executare, reglementată de art. 172 şi urm. din acelaşi cod.
Astfel, potrivit art. 129 alin. (1) C. proCod Fiscal, împotriva actelor prin care se dispun sau se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 172 din acelaşi cod, fiind deci aplicabile dispoziţiile referitoare la contestaţia la executare fiscală, inclusiv în ceea ce priveşte instanţa de judecată competentă.
Or, în această privinţă,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au pronunţat prin Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 statuând că, în sensul art. 172 alin. (4) [fostul art. 169 alin .(4) C. proCod Fiscal], instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea silită.
Astfel fiind, cererea prin care este atacat un act de instituire a unor măsuri asiguratorii pentru garantarea executării silite fiscale a unor creanţe bugetare, este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se face executarea silită, iar nu în competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, aşa cum pretinde societatea comercială recurentă.
În concluzie, pentru considerentele de mai sus, recursul va fi respins, Curtea de Apel Constanţa nefiind competentă să soluţioneze cauza, ca instanţă de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R.P.R. SA împotriva sentinţei civile nr. 378 din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.
[1]A.Fanu-Moca, Contenciosul fiscal, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.304.
| ← ICCJ. Decizia nr. 786/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 97/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
