ICCJ. Decizia nr. 1081/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1081/2012
Dosar nr. 2455/2/2011
Şedinţa de la 28 februarie 2012
Prin Sentinţa nr. 4720 din 8 iulie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Camera Deputaţilor, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, prin care solicita suspendarea executării Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 emisă de pârâtă, în ce priveşte măsurile dispuse la pct. 1, 4, 5 şi 6, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, precum şi anularea încheierii nr. VIII/1 din 3 martie 2011 a aceleiaşi pârâte, admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 şi modificarea acesteia, în sensul anulării măsurilor dispuse la pct. 1, 4, 5 şi 6.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Acţiunea reclamantei este structurată pe două secţiuni, una care se referă la aspectele de formă ale Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Conturi şi a încheierii nr. VIII din 3 martie 2011 şi alta care se referă la aspectele de conţinut privind măsurile dispuse în Decizia nr. 2/2011 punctele 1, 4, 5 şi 6.
Se constată că, în conformitate cu prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, s-a efectuat un control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a invocat Hotărârea nr. 3 din 4 februarie 2009 privind bugetul Camerei Deputaţilor pe anul 2009, hotărârea Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normativului privind utilizarea Parcului auto central al Camerei Deputaţilor susţinând că acestea au fost adoptate de Plenul Camerei deputaţilor în temeiul prevederilor art. 64 alin. (1) şi art. 67 din Constituţia României.
Constatarea Curţii de Conturi nu s-a referit la constituţionalitatea acestor acte ci la nerespectarea prevederilor legislaţiei în vigoare cu privire la condiţiile care trebuie îndeplinite cu includerea în bugetul de stat a cheltuielilor publice, legislaţie care nu conţine prevederi derogatorii care să-i permită reclamantei suportarea unor cheltuieli din bugetul său.
Din cuprinsul prevederilor art. 64 alin. (1) sau art. 67 din Constituţie rezultă că orice reglementare cuprinsă în actele emise în temeiul acestor dispoziţii constituţionale şi care vizează aspecte legate de utilizarea fondurilor publice trebuie să se înscrie în cadrul legal stabilit prin legile care reglementează formarea, administrarea şi întrebuinţarea resurselor publice; de altfel, unele prevederi ale Regulamentului aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994 cu modificările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
Reclamanta a mai invocat ca motiv ala anulării măsurilor din decizie faptul că prin Decizia nr. 2/2011 chiar vicepreşedintele Curţii de Conturi prin Nota nr. 20053/MP din 28 februarie 2011 a susţinut admiterea contestaţiei formulată de Camera Deputaţilor împotriva acestei decizii, susţinând dispoziţiile constituţionale privind competenţele Camerei Deputaţilor, aspect care nu invalidează decizia care a fost luată cu majoritatea voturilor exprimate conform Legii nr. 94/1992.
Argumentaţia formulată de reclamantă privind unele aspecte de formă referitoare la decizia contestată nu pot fi primite deoarece aşa cum s-a precizat actele emise în temeiul art. 64 şi 67 din Constituţie de Camera Deputaţilor de tipul hotărârilor sau regulamentelor care vizează aspecte legate de utilizarea fondurilor publice trebuie să se înscrie în cadrul legal stabilit prin legile care reglementează formarea, administrarea şi întrebuinţarea resurselor publice.
Legea nr. 500/2002 stabileşte condiţiile legale prin care se aprobă cheltuielile din bugetul oricărei instituţii publice.
Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 3/3009 a aprobat cheltuieli din bugetul propriu pentru altă entitate, respectiv pentru Asociaţia Clubul Parlamentarilor Români “I.R.” precum şi atribuire de spaţii din domeniul public în baza unor hotărâri ale Camerei Deputaţilor.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, se constată următoarele:
Cu primire la măsura dispusă la punctul 1 - în sensul că au fost efectuate plăţi din credite bugetare aprobate Camerei Deputaţilor pentru cheltuieli ale Asociaţiei Clubului parlamentarilor Români “I.R.” şi atribuirea în folosinţa gratuită a acesteia a unor bunuri aflate în patrimoniul public al statului şi în administrarea instituţiei auditate, fără respectarea prevederilor legale:
Din capitolul VI - "Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică" al O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, reiese că asociaţiile şi fundaţiile de utilitate publică au dreptul la utilizarea bunurilor proprietate publică, iar potrivit art. 43, "în evidenţele contabile ale asociaţiei sau fundaţiei se vor înregistra separat bunurile achiziţionate sau edificate din bani publici".
De asemenea, capitolul care menţionează categoriile de venituri ale asociaţiilor are rolul de a defini toate categoriile de venituri pe care le pot realiza asociaţiile, inclusiv cele provenind de la bugetul de stat, nerezultând din aceasta că toate asociaţiile pot accesa implicit şi necondiţionat fondurile publice.
Camera Deputaţilor nu putea să aloce fonduri publice în bugetul său şi să le utilizeze pentru cheltuielile unei asociaţii, precum şi de a-i atribui acesteia spaţii din domeniul public, cu atât mai mult cu cât această asociaţie nici nu era de utilitate publică.
Au fost astfel încălcate restricţiile prevăzute de Legea nr. 500/2002 cu privire la obligativitatea utilizării creditelor bugetare numai pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiei (art. 22 (1)) şi efectuarea cheltuielilor numai în condiţiile în care acestea au destinaţie precisă şi limitată şi sunt autorizate prin legi specifice, fiind interzisă includerea în buget, angajarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor care nu au bază legală (art. 14).
Legea nr. 137/2000 privind regimul juridic al terenului aferent Palatului Parlamentului, invocată în cadrul acţiunii, care prevede la art. 1 că „Deciziile privitoare la destinaţia şi folosinţa terenului prevăzut la alin. (1) se iau de fiecare Cameră a Parlamentului, corespunzător suprafeţei de teren aflate în administrare proprie", nu poate constitui un argument în favoarea reclamantei, deoarece prevederile acesteia nu constituie dispoziţii derogatorii de la cele ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care la art. 17 stipulează că: "Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice".
În legătură cu măsura dispusă la punctul 4 din decizie, privind aspecte legate de prestaţiile RA Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat şi cheltuielile efectuate de Camera Deputaţilor în cadrul contractului de prestări servicii nr. 3408 din 18 martie 2009, reclamanta susţine că potrivit art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 60/2005, cu modificările şi completările ulterioare, cheltuielile pentru administrarea, funcţionarea, conservarea şi protejarea bazei materiale destinate activităţii de reprezentare şi protocol se acoperă anual, în cote părţi stabilite prin contracte de prestări servicii, până la acoperirea cheltuielilor efective aferente bazei materiale cu această destinaţie, de către Senat, Camera Deputaţilor, Administraţia Prezidenţială, Guvern şi Curtea Constituţională, la nivelul sumelor aprobate prin bugetele proprii. Astfel că nu contează cât timp a fost folosită baza de protocol, ci suma comunicată de către Regie pentru a fi plătită de Camera Deputaţilor.
Arată că în actul de control şi în actele contestate nu s-a înţeles că suma achitată de 1300 mii lei nu este cea care a fost solicitată să fie plătită de regie, aceasta fiind de 4402 mii lei.
Se constată că în actul de control s-a făcut o distincţie evidentă între suma solicitată de regie, de 4402 mii lei şi suma cuprinsă în bugetul Camerei Deputaţilor cu această destinaţie, de 1300 mii lei, astfel încât nu s-a făcut confuzie între cele două sume aşa cum susţine reclamanta.
S-a reţinut că reclamanta a beneficiat de servicii de cazare pentru 10 delegaţii străine în sumă estimativă de 158,4 mii lei (calculată prin utilizarea tarifului maxim de cazare utilizat de RA- APPS de 900 lei/zi/cameră), în timp ce obligaţiile sale conform contractului, constând în cota sa parte la susţinerea cheltuielilor pentru administrarea, funcţionarea, conservarea şi protejarea bazei materiale destinate activităţii de reprezentare şi protocol s-au ridicat la suma de 1300 mii lei.
Susţinerile în sensul că „nu contează cât timp a fost folosită baza de protocol, ci suma comunicată de către Regie pentru a fi plătită de Camera Deputaţilor", nu poate fi primită deoarece din prevederile art. 7 din H.G. nr. 60/2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora în situaţia în care intervin modificări în cursul anului privind nivelul cheltuielilor cuprinse în contractele de prestări de servicii, părţile au obligaţia de a reglementa prin acte adiţionale diferenţele de sume rezultate şi care fac obiectul decontărilor reciproce.
Sumele neacoperite de cele 5 instituţii beneficiare, rezultate ca diferenţă între cheltuielile efective pentru administrarea, funcţionarea, conservarea şi protejarea bazei materiale de reprezentare şi protocol, înregistrate de regie, şi sumele prevăzute cu această destinaţie în bugetele proprii, cu rectificările ulterioare, ale celor 5 instituţii beneficiare, preluate în contractele de prestări de servicii anuale, se suportă de către regie din veniturile proprii.
Din conţinutul art. 7 din H.G. nr. 60/2005 rezultă că fondurilor publice, potrivit căruia fondurile publice se utilizează pentru nevoile stricte ale instituţiilor publice, iar plăţile se fac pe baza documentelor care atestă prestarea serviciilor şi exactitatea sumelor de plată.
Referitor la măsura dispusă la punctul 5, ce vizează elaborarea documentelor justificative privind utilizarea autoturismelor din dotarea instituţiei fără a asigura respectarea în totalitate a prevederilor legale cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească documentele care descriu operaţiuni cu incidenţă asupra cheltuielilor publice, reclamanta susţine că nu există nici un act normativ cu aplicabilitate generală care să reglementez modul de completare a foilor de parcurs, iar potrivit Hotărârii Biroului Permanent nr. 438/2009, au fost prevăzute regulile referitoare la documentele de transport, respectiv: pentru deputaţi „se înscriu zilnic doar orele între care mijlocul de transport a stat la dispoziţia demnitarului şi kilometrii parcurşi", iar pentru celelalte activităţi „se completează fiecare cursă, kilometrii rulaţi, numele şi prenumele utilizatorului şi se va solicita semnătura acestuia".
De asemenea, se precizează că Ordinul M.E.F. nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile, nu prevede ca document justificativ tipizat la nivel naţional „foaia de parcurs".
Aşa cum s-a mai menţionat, Ordinul M.E.F. nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile nu restricţionează sfera documentelor justificative, fapt care vine în deplină concordanţă cu prevederile art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, care menţionează obligativitatea consemnării oricărei operaţiuni economico-financiare într-un document care dobândeşte calitatea de document justificativ.
Operaţiunile descrise de foile de parcurs, respectiv cursele şi numărul de kilometri parcaşi, sunt în măsură să reflecte operaţiuni economico-financiare, deoarece descriu activităţi finanţate din fonduri publice.
Cu privire la măsura dispusă la punctul 6 din decizie, care se referă la nerespectarea structurii şi conţinutului Programului anual al achiziţiilor publice întocmit pentru anul 2009, reclamanta a arătat că „existenţa mai multor poziţii în Program decât numărul de contracte încheiate se datorează faptului că au fost contractate mai multe poziţii, cu coduri CPV diferite, grupate pe loturi, de la acelaşi furnizor, în aceeaşi procedură de achiziţie".
De asemenea se mai susţine că „au fost făcute modificări ale valorilor estimate din program numai după atribuirea contractelor şi doar în sensul redistribuirii „sumelor economisite", operaţiune care ar fi „conformă cu prevederile art. 4 alin. (8) din H.G. nr. 925/2006 potrivit cărora autoritatea contractantă poate face modificări sau completări ulterioare în Program, cu aprobarea conducătorului acesteia, ceea ce s-a şi făcut".
Potrivit legislaţiei în vigoare (art. 3 şi 4 din H.G. nr. 925/2006) programul anual al achiziţiilor publice cuprinde „contracte" şi nu bunuri sau servicii cu acelaşi cod CPV incluse la mai multe poziţii.
De asemenea, aceleaşi prevederi legale menţionează că programul în cauză cuprinde valoarea estimată, determinată prin nota justificativă întocmită conform art. 5 din acelaşi act normativ; această valoare stă la baza alegerii procedurii de achiziţie şi trebuie să rămână neschimbată din două motive: pentru că are cu totul alt sens ca termen decât valoarea efectiv atribuită şi pentru că trebuie să fie în concordanţă cu celelalte date din program referitoare la procedura aleasă.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta.
Camera Deputaţilor a invocat în motivarea recursului prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. învederând că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, înlăturând neconstituţional de la aplicare fie hotărâri ale Camerei Deputaţilor, fie ale Biroului său permanent, arătând următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 177/2010, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere ale Parlamentului pot fi atacate doar pentru neconstituţionalitatea lor şi doar în faţa Curţii Constituţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
În conformitate cu dispoziţiile art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar conform prevederilor art. 64 alin. (1) din Legea fundamentală, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi stabilesc şi regulamentele proprii pentru organizarea şi funcţionarea acestora, resursele financiare ale Camerelor fiind prevăzute în bugetele aprobate de acestea.
Potrivit dispoziţiilor art. 67 din Constituţie, Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare îşi exercită prerogativele prin legi, hotărâri şi moţiuni. Enumerarea limitativă prevăzută de legea fundamentală, trebuie interpretată în sensul că aceste categorii de acte au aceeaşi natură juridică, prin emiterea lor Parlamentul exercitându-şi prerogativa de putere reprezentativă a poporului (puterea legislativă lato senso).
Cu alte cuvinte, toate aceste acte juridice au valoare egală, ceea ce înseamnă că niciunul dintre acestea nu trebuie să se „subordoneze" celuilalt, adică niciunul nu trebuie să fie conform celuilalt.
Ca urmare, chiar dacă instanţa sau Curtea de Conturi ar reţine că ar exista un text dintr-o hotărâre a plenului Camerei Deputaţilor care reglementează într-un alt mod o anumită problemă, este aplicabilă hotărârea în cauză, iar Curtea de Conturi şi ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaţilor - secretarul general trebuie să o aplice, fără să o poată desfiinţa şi nici să ceară desfiinţarea ei, pentru că acest lucru îl poate face doar Curtea Constituţională, la solicitarea celor prevăzuţi în Legea nr. 47/1992 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 177/2010, între care nu figurează nici instanţele judecătoreşti, nici Curtea de Conturi şi nici ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaţilor.
Or, instanţa de fond s-a substituit Curţii Constituţionale pronunţându-se asupra constituţionalităţii Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 3 din 4 februarie 2009 privind bugetul Camerei Deputaţilor pe anul 2009, depăşindu-şi atribuţiile şi asumându-şi competenţe rezervate în exclusivitate Curţii Constituţionale, încălcând în acest mod ordinea constituţională.
Hotărârea nr. 3 din 4 februarie 2009 privind bugetul Camerei Deputaţilor pe anul 2009 a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 64 alin. (1) şi ale art. 67 din Constituţie, fiind parte integrantă din Legea nr. 18 din 26 februarie 2009 a bugetului de stat pe anul 2009, fapt pentru care hotărârea trebuie respectată şi aplicată în mod obligatoriu, aşa cum a fost aprobată de plenul Camerei Deputaţilor, atât de către ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaţilor - secretarul general, cât şi de Curtea de Conturi.
De altfel, şi Curtea de Conturi îşi întocmeşte şi aprobă bugetul propriu pe care îl transmite Guvernului, în vederea includerii acestuia în proiectul bugetului de stat, dar care este supus aprobării Parlamentului şi nu numai plenului Curţii de Conturi (art. 6 din Legea nr. 94/1992).
Desfiinţarea hotărârilor adoptate de plenul Camerei Deputaţilor sau al Senatului doar de către Curtea Constituţională este generată de faptul că întotdeauna conformitatea lor se raportează doar la Constituţie, fapt pentru care pronunţarea instanţei de fond asupra Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 3/2009 reprezintă o imixtiune în alte domenii de activitate ce exced atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Prin urmare, lipsa de consecvenţă în ce priveşte atât propria competenţă, cât şi cea a Curţii de Conturi şi anularea implicită a unei hotărâri a Camerei Deputaţilor este expresia neînţelegerii de către instanţa de fond a efectelor caracterului imperativ al dispoziţiilor constituţionale.
Ca atare, ab initio, nu se poate invoca terminologic nelegalitatea unei hotărâri a Camerei Deputaţilor, ci numai neconstituţionalitatea unei astfel de hotărâri, instanţa de fond pronunţându-se în afara cadrului constituţional care reglementează actele juridice adoptate de cele două camere ale Parlamentului.
Mai mult decât atât, consecinţele juridice ale Sentinţei civile nr. 4720 din 8 iulie 2011 pronunţată de instanţa de fond, ca de altfel şi a Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Conturi, echivalează cu o anulare de facto atât a Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 3/2009 privind bugetul Camerei Deputaţilor pe anul 2009 cât şi cu o anulare parţială a Legii nr. 18/2009 a bugetului de stat pe anul 2009, ceea ce este de neconceput şi neconstituţional.
Hotărârile Biroului permanent al Camerei Deputaţilor sunt acte parlamentare şi ca şi celelalte acte juridice ale Camerei Deputaţilor, se emit pe baza Constituţiei ca o prelungire şi concretizare a prevederilor acesteia.
Potrivit prevederilor art. 31 lit. n) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, Biroul permanent conduce şi controlează serviciile Camerei Deputaţilor, iar conform lit. m) din acelaşi articol, această structură a Camerei avizează şi supune spre aprobare plenului Camerei Deputaţilor structura organizatorică, statul de funcţii şi regulamentul Serviciilor Camerei.
În consecinţă, Regulamentele Camerelor Parlamentului sunt izvoare formale ale dreptului procesual constituţional (a se vedea Deciziile Curţii Constituţionale nr. 45/1994 şi nr. 46/1994).
Totodată, conformitatea hotărârilor Plenului şi ale Biroului permanent al Camerei Deputaţilor în cauză nu se poate raporta la legi sau la alte acte normative de nivelul legii sau la alte „subordonate" legii, ci doar la Constituţie, fapt pentru care aceste hotărâri nu pot face obiectul unei acţiuni în contenciosul administrativ dată fiind natura lor juridică.
Prin urmare, Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 438 din 6 mai 2009 prin care s-a reglementat Normativul privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaţilor, adoptat cu respectarea prevederilor art. 64 din Constituţie şi ale art. 31 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, trebuie respectată şi aplicată în mod obligatoriu atât de către ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaţilor- secretarul general, cât şi de Curtea de Conturi şi nu poate fi desfiinţată sau înlăturată de la aplicare de către nici un fel de instanţe judecătoreşti, inclusiv de instanţa de fond, aşa cum s-a procedat în mod neconstituţional prin sentinţa civilă recurată.
De asemenea, reclamanta a invocat ca motiv de recurs prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la situaţiile în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii:
Astfel, este incidentă ipoteza din textul legal amintit - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Prin urmare, principiul general consacrat de codul de procedură civilă impune ca judecătorii fondului să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea lor, să enunţe cele constatate şi dovezile care au determinat-o, ca o garanţie împotriva arbitrarului judecătoresc şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar al judecăţii primelor instanţei.
Hotărârea este nemotivată când instanţa a dedus soluţia pronunţată prin simpla expunere a argumentelor unei părţi fără a da o motivare proprie, fiind de principiu că instanţele de fond sunt datoare să arate temeiurile de drept şi de fapt pe care îşi întemeiază hotărârea lor.
Or, validitatea argumentelor din considerentele hotărârii recurate nu decurge din propriile convingeri ale instanţei de fond, nu reprezintă lucrarea pur subiectivă a judecătorului fondului, ci doar au fost preluate/reiterate argumentele Curţii de Conturi prezentate în întâmpinarea formulată, ajungându-se la o construcţie juridică nelegală şi ilogică în sensul că toate capetele noastre de cerere au fost soluţionate pe baza unui raţionament silogistic greşit al judecătorului bazat pe adagiul „Curtea de Conturi dixit".
Practic, aceeaşi instanţă care a preluat argumentele Curţii de Conturi în considerentele hotărârii se dovedeşte a fi parcimonioasă cu privire la criticile reclamantei aduse măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, hotărârea atacată necuprinzând motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate cererile acesteia din acţiunea formulată.
Realmente, instanţa de fond a ignorat total motivele de nelegalitate, ca şi pe cele de neconstituţionalitate, ale măsurii dispuse la punctul 5 din Decizia nr. 2/2011, neargumentând în niciun fel care este fundamentul juridic al pretinsei nelegalităţi a foilor de parcurs astfel cum sunt completate de Camera Deputaţilor, în condiţiile în care prin Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 438 din 6 mai 2009, al cărui regim constituţional a fost deja explicat la punctul 1.2. în prezentul recurs, s-a aprobat Normativul privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaţilor, reglementare care a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 64 din Constituţie şi ale art. 31 din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
În art. 10 din Normativ sunt prevăzute regulile referitoare la documentele de transport, în alin. (5) este reglementată modalitatea de completare a justificării cursei efectuate pentru deputaţi, caz în care pe foaia de parcurs se vor înscrie zilnic doar orele între care mijlocul de transport a stat la dispoziţia demnitarului şi kilometrii parcurşi, în alin. (6) este reglementată modalitatea de justificare a curselor auto efectuate pentru celelalte activităţi ale Camerei Deputaţilor (dispecerat şi marfă), pentru care se completează pentru fiecare cursă, kilometrii rulaţi numele şi prenumele utilizatorului şi se va solicita semnătura acestuia.
Prin urmare, modalitatea concretă în care Camera Deputaţilor a înţeles să respecte principiul realităţii operaţiunilor economico-financiare este prevăzută în art. 10 din Normativul aprobat prin Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 438 din 6 mai 2009.
Referitor la motivele de nelegalitate ale măsurii dispuse la punctul 6 din Decizia nr. 2/2011, nici consideraţiile reţinute la pag. 18 din hotărârea criticată nu reflectă convingerile proprii ale instanţei de fond, ci doar argumentele pârâtei aflate la pag. 24-25 din întâmpinare. Mai mult, instanţa de fond nu s-a pronunţat:
- asupra Programului anual al achiziţiilor publice al Camerei Deputaţilor pentru anul 2009 - depus la dosarul cauzei în volumul II filele 579-593 - program care respectă cerinţele prevăzute de art. 4 din H.G. nr. 925/2006 şi cuprinde informaţiile privind obiectul contractelor defalcate pe tipuri-furnizare, servicii, lucrări -, CPV, valoarea estimată fără TVA, exprimată în lei şi în euro, procedura care urmează să fie aplicată, data estimată pentru începerea procedurii, data estimată pentru finalizarea procedurii şi persoana responsabilă pentru atribuirea contractului respectiv;
- asupra motivului de nelegalitate invocat de Camera Deputaţilor privind faptul că pârâta Curtea de Conturi şi-a arogat competenţe care ţin de sfera atribuţiilor Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor - A.N.R.M.A.P.- autoritatea care gestionează sistemul de achiziţii publice din România potrivit O.U.G. nr. 74/2005 aprobată şi modificată prin Legea nr. 111/2006, fiind şi singura autoritate care constată contravenţiile şi aplică sancţiunile în acest domeniu - art. 295 alin. (1) din O.U.G.nr. 34/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Un argument suplimentar în susţinerea criticilor îl reprezintă Ordinul Preşedintelui A.N.R.M.A.P, nr. 313/2011, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 464/2011, care prin art. 3 stipulează că „orice document emis de alte organisme/autorităţi, cu excepţia Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, prin care se impune respectarea de către entităţile juridice menţionate la art. 2 (a autorităţilor contractante) a regulilor privind derularea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţie publică ... nu produce efecte juridice".
Ca urmare, măsurile dispuse la punctul 6 din Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Conturi nu pot produce efecte juridice în considerarea competenţelor conferite de legiuitor Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea Achiziţiilor Publice.
În ceea ce priveşte cealaltă ipoteză din art. 304 pct. 7 - când hotărârea cuprinde motive contradictorii:
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 13 mai 2011, instanţa de fond a admis capătul de cerere privind suspendarea executării Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, considerând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind suspendarea executării unui act administrativ unilateral, apoi, pe acelaşi probatoriu, când s-a pronunţat pe fond a respins acţiunea principală.
Reclamanta şi-a întemeiat recursul şi pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text legal care prevede modificarea hotărârii atacate atunci când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În acest sens, a arătat că:
Instanţa de fond a săvârşit o eroare in iudicando când prin hotărârea pronunţată a menţinut încheierea nr. VIII/1 din 3 martie 2011 şi a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011, fiind dată cu încălcarea principiului constituţional al autonomiei parlamentare, cât şi a principiului separaţiei puterilor în stat prin depăşirea evidentă a prerogativelor stabilite prin lege în sarcina Curţii de Conturi, întrucât judecă şi înlătură de la executare acte normative reprezentate prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 3 din 4 februarie 2009 privind bugetul Camerei Deputaţilor pe anul 2009 - parte integrantă din Legea nr. 18 din 26 februarie 2009 a bugetului de stat pe anul 2009, a Hotărârii Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normativului privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaţilor, a Hotărârii Guvernului nr. 60/2005 privind organizarea şi funcţionarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.
Referitor la soluţia instanţei privind măsura dispusă la punctul 1 din Decizia nr. 2/2011 a Curţii de Conturi:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea Constituţiei şi a legii întrucât Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 3/2009 privind bugetul Camerei Deputaţilor pe anul 2009, publicată în M. Of. nr. 70 din 5 februarie 2009, a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 64 alin. (1) şi ale art. 67 din Constituţia României şi face parte integrantă din Legea nr. 18 din 26 februarie 2009 a bugetului de stat pe anul 2009, în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (1) şi ale art. 34 alin. (2) din Legea finanţelor publice nr. 500/2002;
Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 3/2009 nu poate încălca Legea nr. 500/2002, pentru că aceasta trebuie să fie raportată la Constituţie şi nu la o lege. Astfel:
- în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (1) teza a doua din Constituţie „resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugete aprobate de acestea";
- în temeiul prevederilor art. 17 alin. (1) şi ale art. 34 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, Parlamentul adoptă legile bugetare anuale, iar Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat;
- în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 3/2009 privind bugetul Camerei Deputaţilor pe anul 2009, au fost prevăzute în structura bugetului Camerei Deputaţilor pentru anul 2009, la Titlul "Cheltuieli curente", cu consultarea Guvernului, sumele necesare pentru întreţinerea şi funcţionarea Clubului Parlamentarilor Români, acestea fiind cuprinse în Anexa nr. 3/03 - Camera Deputaţilor - din Legea bugetului de stat pe anul 2009 nr. 18/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 121 şi 121 bis din 27 februarie 2009.
Instanţa de fond prin preluarea argumentelor Curţii de Conturi face o greşită interpretare a raportului normă specială - normă generală, acordând, într-un mod de neconceput, prevalenţă acesteia din urmă, împotriva principiului potrivit căruia prioritară este legea specială, derogatorie de la dreptul comun - lex specialia generalibus derogant.
Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 60/2005 care stabilesc modalitatea şi procedura cu privire la cheltuielile ce sunt suportate de autorităţile beneficiare, printre care şi Camera Deputaţilor, cheltuieli ce se referă la administrarea, funcţionarea, conservarea şi protejarea bazei materiale destinate activităţii de reprezentare şi protocol, fără da aceste cheltuieli să fie condiţionate de acest act normativ de activităţi sau servicii de cazare prestate, fiind în prezenţa regulii „unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem".
Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a I prevederilor art. 7 alin. (4), (5) şi (6) din H.G.nr. 60/2005 întrucât procedura cuprinsă în aceste norme reglementează limitarea cheltuielilor, în cazul apariţiei unor modificări, la sumele prevăzute în bugetul propriu al beneficiarului, iar contractele de prestări servicii se încheie anual, cuprind cota-parte, cuantumul sumelor şi modalităţile de decontare, corespunzător sumelor cuprinse în bugetul autorităţii publice beneficiare.
A fost dată cu încălcarea Constituţiei şi a legii întrucât a fost înlăturată neconstituţional de la aplicare Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 438 din 6 mai 2009 prin care s-a reglementat Normativul privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaţilor, în condiţiile în care:
Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normativului privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaţilor a fost adoptată cu respectarea art. 64 din Constituţie şi ale art. 31 din Regulamentul Camerei Deputaţilor;
Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 438 din 6 mai 2009 a reglementat cât se poate de concis modalitatea concretă de justificare a curselor auto prin „foaia de parcurs" cu respectarea principiului realităţii operaţiunilor economico-financiare, iar instanţa de fond ca şi organele de auditare care au emis Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 nu pot înlătura, în mod unilateral, aplicarea unor astfel de acte juridice.
Hotărârea este lipsită de temei legal întrucât actele normative menţionate în considerentele hotărârii, astfel cum au fost preluate din apărările Curţii de Conturi formulate prin întâmpinare, nu au nicio relevanţă în cauză în privinţa menţiunilor din foile de parcurs având în vedere că aceste acte normative reglementează operaţiunile economico-financiare la nivel general şi nicidecum modul concret de completare a foilor de parcurs de către Camera Deputaţilor;
Foile de parcurs astfel cum sunt reglementate potrivit Normativului aprobat prin Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 438/2009 conţin toate elementele care să asigure consemnarea completă a realităţii operaţiunilor economico-financiare şi reprezintă documente justificative conform dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 82/1991, Legea nr. 500/2002 şi Ordinele ministrului finanţelor publice nr. 1917/2005 şi nr. 3512/2008.
Aceste argumente sunt confirmate şi de vicepreşedintele Curţii de Conturi prin Nota nr. 20053/M.P din 28 februarie 2011, care a reţinut că niciun act normativ nu impune detalierea cu exactitate a locului plecării şi sosirii, astfel că sub acest aspect nu se poate considera că Hotărârea Biroului permanent este contrară vreunei norme juridice adoptată şi publicată în mod oficial.
Referitor la soluţia instanţei privind măsura dispusa, la punctul 6 din Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011, soluţie care se bazează de asemenea exclusiv pe argumentele Curţii de Conturi, hotărârea a fost apreciată ca fiind nelegală întrucât:
a) a fost dată cu aplicarea greşită a legii având în vedere că Programul anual al achiziţiilor publice al Camerei Deputaţilor pentru anul 2009 a fost întocmit cu respectarea prevederilor art. 4 din H.G. nr. 925/2006, dovadă fiind faptul că Autoritatea Naţională de Reglementare şi Monitorizare a Achiziţiilor - autoritatea care gestionează sistemul de achiziţii publice din România - nu a aplicat nicio sancţiune Camerei Deputaţilor în legătură cu Programul în cauză;
b) a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 4 din H.G. nr. 925/2006 întrucât, pe de o parte, au fost făcute modificări ale valorilor estimate din Program numai după atribuirea contractelor şi doar în sensul redistribuirii sumelor economisite, iar pe de altă parte, chiar norma juridică cuprinsă în art. 4 alin. (8) din H.G.nr. 925/2006 stipulează dreptul autorităţii contractante de a opera modificări sau completări ulterioare în programul anual al achiziţiilor care se aprobă de conducătorul autorităţii contractante cu avizul compartimentului financiar-contabil;
c) a fost dat cu încălcarea legii întrucât Curtea de Conturi şi-a arogat competenţe care ţin de sfera atribuţiilor Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor - A.N.R.M.A.P.- autoritatea care gestionează sistemul de achiziţii publice din România potrivit O.U.G. nr. 74/2005 aprobată şi modificată prin Legea nr. 111/2006, fiind şi singura autoritate care constată contravenţiile şi aplică sancţiunile în acest domeniu - art. 295 alin. (1) din O.U.G.nr. 34/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
În primul rând, observă Înalta Curte, motivele întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 4 şi 7 C. proc. civ., nu pot fi primite de instanţa de control judiciar, urmând ca soluţia acestei instanţe să se fundamenteze pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reţinând o greşită interpretare şi aplicare a legii în cuprinsul hotărârii instanţei de fond.
Astfel, în ceea ce priveşte critica fondată pe art. 304 pct. 4 C. proc. civ., rezultă cu puterea evidenţei că în discuţie nu sunt nici hotărârile Parlamentului şi nici ale Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor, la care se referă reclamanta, în sensul că aceste hotărâri nu sunt supuse controlului judecătoresc al instanţei de contencios, în baza unei acţiuni întemeiată pe prevederile Legii nr. 554/2004, pentru a se putea susţine că acestea sunt excluse cenzurii instanţelor de judecată, în baza actului normativ precitat. Cu alte cuvinte, prima instanţă nu a făcut altceva decât să se pronunţe asupra aplicabilităţii/inaplicabilităţii în cauza dedusă judecăţii a acestor hotărâri, urmând ca instanţa de control judiciar să examineze hotărârea recurată în legătură cu modul în care judecătorul fondului a interpretat prevederile legale ale acestora, însă prin prisma motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, constată Înalta Curte, nici argumentele circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi primite.
Sentinţa recurată nu a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum susţine reclamanta.
În această chestiune, constată instanţa de recurs, în hotărârea atacată judecătorul fondului a dat răspunsuri la cererile formulate prin acţiune, ajungând la concluzia că cererea de chemare în judecată formulată de către Camera Deputaţilor nu este fondată. Chiar dacă hotărârea instanţei a fost dată fără a se lua în considerare întregul material probator administrat în cauză şi nu a răspuns tuturor argumentelor dezvoltate în acţiune, este excesiv a se trage concluzia că hotărârea este nemotivată. Finalmente, motivarea nu este o chestiune de volum, ci una de conţinut. Deşi hotărârea primei instanţe nu este foarte detaliată, ea conţine totuşi raţionamentul care a condus judecătorul fondului la soluţia de respingere a acţiunii reclamantei.
Nici cealaltă ipoteză descrisă în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitoare la motivarea contradictorie a hotărârii judecătoreşti nu se confirmă în cauză.
Argumentul pe are îl dezvoltă reclamanta, sub acest aspect, este acela că prima instanţă s-a pronunţat într-un mod contradictoriu, în condiţiile în care a admis cererea de suspendare a Deciziei nr. 2/19 ianuarie 2011, considerând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, apoi, pe fond, a respins acţiunea ce viza anularea aceleiaşi decizii. Astfel, se precizează în recurs, aceeaşi instanţă a ajuns la concluzii complet diferite pe acelaşi material probator: când a examinat condiţia cazului bine justificat, a reţinut existenţa unor aspecte care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea măsurilor dispuse prin actul administrativ contestat, ca în final să considere că decizia amintită este legală şi să respingă acţiunea ca nefondată.
Raţionamentul reclamantei, constată Înalta Curte, este eronat. Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că se impune a fi făcută o succintă examinare a prevederilor referitoare la suspendarea judiciară a actelor administrative dar şi o privire comparativă asupra puterilor juridice cu care este învestit, pe de o parte judecătorul sesizat cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, şi, pe de altă parte, judecătorul chemat să se pronunţe asupra unei acţiuni în anulare a actului infralegislativ, în temeiul aceluiaşi act normativ:
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În art. 14 alin. (1) din lege sunt fixate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
În termenii textului legal amintit, aceste cerinţe sunt reglementate astfel: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate".
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, la care face trimitere reclamanta, în argumentaţia sa, Înalta Curte observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Cu ocazia examinării satisfacerii acestei cerinţe legale, judecătorul de contencios administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalităţii actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire" a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalităţii actului, care să creeze o îndoială serioasă în privinţa conformităţii acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Aşadar, urmare unui examen sumar al legalităţii deciziei administrative contestate, în cadrul soluţionării unei cereri prin care se urmăreşte suspendarea judiciară a acelui act infralegislativ, judecătorul cauzei poate ajunge la concluzia existenţei unor argumente juridice aparent valabile pentru contestarea actului şi, în consecinţă, să dispună suspendarea efectelor acestuia.
Soluţia descrisă mai sus nu este şi nu poate fi în contradicţie cu soluţia pe care acelaşi judecător, atunci când se pronunţă asupra acţiunii principale, o dă în cauză, chiar dacă respinge ca nefondată respectiva acţiune, deoarece, în acest din urmă caz, hotărârea are la bază un examen aprofundat al conformităţii actului infralegislativ cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat şi nu se limitează doar la o „pipăire” a fondului.
Criticile pe fond formulate de către reclamantă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată Înalta Curte sunt însă întemeiate.
Astfel, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond privind măsura dispusă la pct. 1 din Decizia nr. 2/2011, aceasta este nelegală. Instanţa a reţinut că reclamanta a încălcat restricţiile prevăzute de acest act normativ care o obligau să utilizeze creditele bugetare numai pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiei şi numai în condiţiile în care acestea au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt autorizate prin legi specifice, fiind interzisă includerea în buget a cheltuielilor care nu au o bază legală.
Contrar opiniei primei instanţe, cheltuielile efectuate nu sunt lipsite de bază legală. Instanţa a omis să observe un aspect esenţial şi anume acela că sumele necesare pentru întreţinerea şi funcţionarea Clubului Parlamentarilor Români, aprobate prin art. 2 alin. (2) din Hotărârea nr. 3/2009 a Camerei Deputaţilor sunt cuprinse în Anexa nr. 3/03 din Legea bugetului de stat pe anul 2009, nr. 18/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 121 şi 121 bis din 27 februarie 2009, aşadar au deplină bază legală şi, în consecinţă, în nici un caz nu pot fi calificate ca abateri financiare, aşa cum a procedat Curtea de Conturi.
Apoi, de asemenea, astfel cum a arătat şi recurenta, instanţa preluând pur şi simplu motivaţia Curţii de Conturi a tranşat eronat raportul dintre norma specială şi norma generală, atunci când a analizat incidenţa prevederilor Legii nr. 137/2000, ajungând să considere că au prioritate prevederile Legii nr. 213/1998 şi nu ale Legii nr. 137/2000. Acest din urmă act normativ reglementează regimul juridic al terenului aferent Palatului Parlamentului, astfel că rezultă cu evidenţă, că în discuţie fiind regimul acestui teren, se aplică cu prioritate dispoziţiile actului normativ precitat, care este o lege specială în raport cu legea generală - nr. 213/1998, prevalenţă ce se impune a fi acordată potrivit principiului legii speciale.
Instanţa de fond a făcut o interpretare greşită a prevederilor legale incidente în cauză şi în privinţa soluţiei cu privire la măsura nr. 4 din decizia contestată. Astfel, instanţa a interpretat greşit prevederile art. 7 din H.G. nr. 60/2005, neobservând că cheltuielile în sumă de 158,4 mii lei la care se face referire în decizie nu sunt condiţionate de activităţi sau servicii de cazare în favoarea Camerei Deputaţilor ci se referă la cheltuielile pentru administrarea, funcţionarea, conservarea şi protejarea bazei materiale destinate activităţii de reprezentare şi protocol. În această chestiune nu este deloc lipsită de semnificaţie opinia exprimată chiar de către vicepreşedintele Curţii de Conturi, conform notei nr. 20053/M.P din 28 februarie 2011: „Sumele corespunzătoare sunt estimate de către RAAPPS şi comunicate mai înainte de includerea acestora în bugetele de venituri şi cheltuieli proprii ale fiecărui beneficiar pentru exerciţiul financiar următor. Contractele de prestări servicii se încheie anual, cuprind cota-parte, cuantumul sumelor şi modalităţile de decontare, corespunzător sumelor cuprinse în bugetul beneficiarului.” De remarcat, că în aceeaşi Notă se arată, în consonanţă cu cele susţinute de reclamantă şi reţinute, de asemenea, de instanţa de control judiciar, în sensul că respectivele cheltuieli nu sunt condiţionate de activităţile de cazare prestate în favoarea reclamantei, dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 60/2005 având în vedere cheltuielile destinate activităţii de reprezentare şi protocol.
La fel, soluţia instanţei cu privire la pct. 5 din decizia contestată, este nelegală. Instanţa a ignorat, pe de o parte, Hotărârea Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normativului privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaţilor, care a înscris în privinţa completării foilor de parcurs principiul realităţii operaţiunilor economico financiare, iar în foile de parcurs s-au făcut menţiunile prevăzute în art. 10 din Normativ, astfel că nu se poate reţine săvârşirea unor abateri financiare, aşa cum pretinde Curtea de Conturi. Pe de altă parte, nu s-a ţinut cont că nu există nici o normă cu putere de lege care să impună un anumit mod de completare a acestor înscrisuri, bunăoară prin detalierea locului plecării şi sosirii, astfel încât se impune acceptarea foilor de parcurs în discuţie, ca documente justificative. Semnificativă este aici şi Nota nr. 20053/M.P din 28 februarie 2011 a vicepreşedintelui Curţii de Conturi, document care conţine o opinie similară.
În ceea ce priveşte măsura nr. 6 din Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011, şi aceasta este nelegală, la fel ca hotărârea primei instanţe, întrucât ignoră prevederile art. 4 din H.G. nr. 925/2006. Aceasta, în primul rând, întrucât modificări ale valorilor estimate din Program sunt făcute numai după atribuirea contractelor, iar modificările respective au vizat doar sumele economisite. Apoi, în al doilea rând, deoarece în conformitate cu textul legal amintit autoritatea contractantă are dreptul de a opera modificări sau completări ulterioare în Programul anul al achiziţiilor care se aprobă de conducătorul acelei autorităţi, cu avizul compartimentului financiar contabil, astfel că de asemenea, nu se poate reţine nici în această privinţă în sarcina reclamatei săvârşirea vreunei abateri financiare.
În fine, capătul de cerere privind suspendarea executării actele administrative contestate urmează a fi respins, ca rămas fără obiect, având în vedere că întreruperea efectelor acestora nu operează, potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, decât până la pronunţarea prezentei decizii.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este fondat, motiv pentru care îl va admite, potrivit art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, va modifica, în tot, sentinţa atacată, în sensul că va anula Încheierea nr. VIII/1 din 3 martie 2011 a Curţii de Conturi şi Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Conturi, numai în ce priveşte măsurile dispuse la pct. 1, 4, 5 şi 6 din această decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Camera Deputaţilor împotriva Sentinţei nr. 4720 din 8 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată, în sensul că anulează Încheierea nr. VIII/1 din 3 martie 2011 a Curţii de Conturi şi Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Conturi, numai în ce priveşte măsurile dispuse la pct. 1, 4, 5 şi 6 din această decizie.
Respinge cererea de suspendare a executării aceloraşi acte, ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 1012/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1085/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
