ICCJ. Decizia nr. 1085/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1085/2012
Dosar nr. 702/33/2011
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Prin acţiunea ce formează obiectul Dosarului nr. 10169/84/2010 al Tribunalului Sălaj, Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău a chemat în judecată pe H.E., solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 2.770 RON reprezentând drepturi salariale acordate necuvenit.
În şedinţa publică de la 28 aprilie 2011, tribunalul a dispus prin încheiere sesizarea Curţii de Apel Cluj cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, invocată de H.E., care a susţinut că acestea sunt contrare dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii şi ale O.U.G. nr. 115/2004 privind salarizarea în sistemul sanitar.
Prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 octombrie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia şi a constatat nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, respingând cererea de intervenţie formulată de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în interesul Guvernului României.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut admisibilitatea excepţiei, indiferent de caracterul normativ sau individual al actului administrativ unilateral a cărui nelegalitate s-a invocat, ori de împrejurarea abrogării hotărârii de guvern în discuţie.
Pe fondul excepţiei de nelegalitate, instanţa de fond a constatat că nu există nici o raţiune obiectivă şi rezonabilă pentru instituirea unui tratament diferenţiat, discriminatoriu, în privinţa celor două categorii profesionale avute în vedere de art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993.
Astfel, instanţa a constatat că prin textul în discuţie se stabileşte o măsură discriminatorie faţă de personalul medico-sanitar, în raport cu profesorii, în cazul cărora, potrivit tezei I a aceluiaşi articol 19 alineat 2, se prevede că, în ipoteza cumulului de funcţii, salarizarea corespunzătoare funcţiei didactice îndeplinite, să aibă în vedere vechimea în învăţământ şi gradul didactic obţinut.
În acelaşi timp, pentru personalul medico-sanitar, prevederile a căror nelegalitate s-a invocat stabilesc salariul la nivelul de bază al postului prin cumul şi nu la nivelul echivalent al postului ocupat în condiţii normale.
Sub acest aspect, instanţa de fond a constatat că prin hotărârea de guvern s-a introdus un sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcţii, contrar prevederilor constituţionale şi normelor legale în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, care recunoşteau dreptul la salarizare în raport cu cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii.
în acest sens, instanţa a făcut referire la dispoziţiile art. 16 alin. l din Constituţie, art. 1 din Legea nr. 14/1991, art. 1 din Legea nr. 2/1991, art. 19 lit. b) din Legea nr. 10/1972 - Codul muncii şi art. 88 din Legea nr. 10/1971.
împotriva sentinţei au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Ambii recurenţi au criticat sentinţa sub aspectul netemeiniciei soluţiei pronunţate, întrucât instanţa de fond a verificat legalitatea actului administrativ în litigiu prin raportare la evenimente legislative ulterioare, O.G. nr. 137/2000 şi Legea nr. 53/2003 şi nu faţă de normele cu forţă juridică superioară în vigoare la data emiterii H.G. nr. 281/1993.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul Guvernului României este întemeiat, urmând a fi admis, iar recursul intervenientului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale este tardiv formulat.
Criticile aduse sentinţei sunt fondate cu privire la temeinicia soluţiei de admitere a excepţiei de nelegalitate.
Astfel, pe calea procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată conformitatea unui act administrativ faţă de normele cu forţă juridică superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă şi nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare.
În acest sens, art. 4 alin. (2) din legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
Or, în cauză, actele normative în raport de care s-a invocat iniţial de către reclamanta H.E. nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern, neputând avea efecte asupra acesteia.
H.G. nr. 281/1993 a fost emisă în baza şi în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se dovada că ar conţine dispoziţii contrare actului normativ susmenţionat, ori altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată.
Astfel, Legea nr. 14/1991 conţine dispoziţii imperative constituind cadrul general al sistemului de salarizare, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 330/2009, potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea salariilor pentru personalul unităţilor bugetare fiind în sarcina Guvernului, cu consultarea sindicatelor.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea cumula mai multe funcţii, având dreptul de a primi salariul corespunzător pentru fiecare.
Prin H.G. nr. 281/1993, emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unităţi de învăţământ, de cercetare ştiinţifică şi de proiectare, unităţi sanitare şi de asistenţă socială, de cultură şi alte unităţi finanţate de la bugetul naţional,inclusiv în situaţia cumulului de funcţii de către persoanele din aceeaşi unitate.
În sentinţa recurată se citează prevederile unor acte normative în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, fără a se arătat în concret care sunt dispoziţiile legale încălcate prin textul a cărui nelegalitate s-a invocat pe cale de excepţie.
Nu se poate susţine nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcţii pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învăţământ, reglementarea diferenţiată a salarizării necontravenind normelor constituţionale, întrucât principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.
În acelaşi sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Deciziile nr. 905/2012 şi nr. 614/2012.
În raport de cele expuse mai sus, Curtea va admite recursul Guvernului României şi va casa sentinţa atacată, respingând excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenientul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Înalta Curte constată că acesta este tardiv formulat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art 4 alin. 3 din Legea 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea 262/2007, în materia excepţiei de nelegalitate, termenul de recurs este de 5 zile de la comunicarea hotărârii.
Termenul de 5 zile stabilit prin textul legal menţionat se calculează potrivit dispoziţiilor procedurale cuprinse în art. 101 alin. (1) C. proc. civ. care arată că „termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul".
Pe de altă parte, aliniatul 5 al aceluiaşi articol stabileşte că „termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare".
Din actele dosarului rezultă că sentinţa atacată i-a fost comunicată recurentului-intervenient la data de 23 noiembrie 2011, conform dovezii aflate la fila 57 din dosarul de fond, recursul fiind declarat la data de 8 decembrie 2011.
Calculând termenul de 5 zile prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, potrivit regulilor stabilite prin dispoziţiile art. 101 alin. 1 şi 5 C. proc. civ., pe zile libere, rezultă că intervalul de timp în care pârâtul avea dreptul să declare recurs era cuprins între 24 noiembrie 2011 şi 29 noiembrie 2011, inclusiv.
Cum data de 8 decembrie 2011, ca zi de declarare a recursului, astfel cum rezultă din actele dosarului, respectiv viza preşedintelui secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Cluj a depăşit termenul de 5 zile impus de lege, rezultă că recursul ministerului intervenient este tardiv.
În aceste condiţii, faţă de cele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 103 alin. (1) şi ale art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, ca tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva Sentinţei nr. 594 din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) teza II-a din H.G. nr. 281/1993, ca neîntemeiată.
Respinge recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca tardiv formulat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 1081/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 11/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
