ICCJ. Decizia nr. 1110/2012. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1110/2012
Dosar nr. 7284/2/2010
Şedinţa publică de la 1 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată la 19 august 2010, reclamantul P.I. a chemat în judecată Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional prin care a solicitat despăgubiri morale în sumă de 100.000 RON ca urmare a emiterii Ordinului Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 240/2008.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 642 din 09 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 7287/2/2008 de Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus anularea Ordinului nr. 240/2008, reintegrarea în funcţia publică de conducere deţinută anterior emiterii ordinului atacat şi obligarea la plata diferenţei de drepturi salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat până la reintegrarea efectivă.
În drept, cererea de daune a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei acţiunii iar, în ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2111 din 18 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prescripţiei acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ca tardiv introdusă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004 „Instanţa soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate dacă reclamantul a solicitat acest lucru".
Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data când acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).
În raport de situaţia de fapt prezentată de reclamant, prima instanţă a apreciat că, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 19 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004 întrucât, aceste dispoziţii urmează a fi interpretate în sensul că, doar în situaţia în care cererea are ca obiect doar anularea actului administrativ pretins vătămător se pot solicita pe cale separată şi despăgubiri, indiferent de natura acestora, în termenul de prescripţie de un an. În situaţia în care reclamantul a formulat cerere în anularea actului administrativ, dar şi cerere în despăgubiri materiale nu se aplică textul de lege precitat, derogatoriu, ci dispoziţiile generale, respectiv, art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile”.
A constatat instanţa de fond că, în raport de aceste dispoziţii generale menţionate, rezultă că termenul de prescripţie de 6 luni a fost împlinit la data introducerii prezentei acţiuni, şi anume, la 19 august 2010 acesta calculându-se de la data de 17 noiembrie 2008 dată la care a expirat termenul de soluţionare a plângerii prealabile formulate de reclamant împotriva ordinului de destituire de drept din funcţia de director general.
În final, Curtea de Apel a concluzionat că şi în situaţia în care s-ar aprecia că ar fi incidente prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/ 2004, cererea este prescrisă deoarece termenul de un an va curge de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ - ordinul de destituire - 6 octombrie 2008.
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul P.I., care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă, critici care se circumscriu, însă, doar ultimele două motive de recurs.
Astfel, susţine recurentul-reclamant, instanţa de fond a reţinut în mod expres, pe de o parte, că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente în cauză şi, totodată, a argumentat că, chiar dacă ar fi aplicabile, cererea este prescrisă din moment ce termenul de prescripţie curge de la data când recursul a luat cunoştinţă de Ordinul nr. 240/2008.
A mai susţinut recurentul-reclamant că instanţa de fond, reţinând că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile, a interpretat greşit aceste prevederi legale, ajungând la concluzia că daunele morale nu pot fi cerute separat, din moment ce acesta solicitase despăgubiri materiale prin acţiunea iniţială care a avut ca obiect anularea Ordinului nr. 240/2008.
De asemenea, a mai susţinut că şi în considerentele subsidiare prin care admite eventualitatea incidenţei art. 19 din Legea nr. 554/2004, instanţa interpretează greşit aceste dispoziţii ajungând la concluzia eronată că termenul de prescripţie începe să curgă de la data luării la cunoştinţă de Ordinul nr. 241/2008, concluzie contrară însă dispoziţiilor legale respective.
În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea soluţiei pronunţate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
2.2. Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a depus întâmpinare prin care a combătut criticile recursului, susţinând în esenţă, că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul fiind neîntemeiat.
3. Soluţia instanţei de recurs
Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
Aşa cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al acestor considerente, acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect cererea de obligare a autorităţii publice la plata unor daune morale pentru un prejudiciu moral suferit ca urmare a emiterii Ordinului nr. 240/2009 emis de ministerul intimat, prin care s-a dispus destituirea recurentului-reclamant din funcţia publică de conducere.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că Ordinul nr. 240/2008 a fost anulat irevocabil prin Decizia nr. 642 din 9 februarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a mai dispus şi reintegrarea în funcţia anterioară şi obligarea ministerului la plata drepturilor salariale corespunzătoare cuvenite recurentului-reclamant.
Instanţa de fond, admiţând excepţia invocată de autoritatea publică, a constatat că termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este calculat de la data de 17 noiembrie 2008, când a expirat termenul de soluţionare a plângerii prealabile.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, invocată ca temei în cererea dedusă judecăţii, nu sunt aplicabile, motivând în esenţă că aceste dispoziţii sunt aplicabile doar atunci când despăgubirile sunt cerute pe cale separată, or reclamantul ceruse despăgubiri în primul dosar, soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 642/2009.
În subsidiar, instanţa de fond a motivat că, chiar în situaţia că dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 ar fi aplicabile, acţiunea este prescrisă „deoarece termenul de 1 an va curge de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ - ordinul de destituire, adică 6 octombrie 2008”.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată atunci când, între altele, cuprinde motive contradictorii.
Or, în motivarea soluţiei recurate, judecătorul fondului a argumentat, pe de o parte că dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 nu pot constitui temei al acţiunii care a fost dedusă judecăţii şi, pe de altă parte, acceptând că aceste dispoziţii legale ar putea fi incidente în cauză, a argumentat că acţiunea este, de asemenea, prescrisă, termenul de prescripţie de 1 an curgând de la data luării la cunoştinţă a ordinului de destituire, ceea ce reprezintă considerente contradictorii în raport cu dispoziţiile legale aplicate de instanţă şi cu termenul la care s-a raportat pentru concluzia la care a ajuns.
Totodată, instanţa de recurs reţine că este întemeiat şi motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de fond interpretând eronat prevederile art. 19 alin. (1) şi (2), cu raportare la dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, care nu exclud ca o cerere de despăgubire pentru un prejudiciu moral să poată fi formulată separat, în cadrul termenului de 1 an de la data când persoana vătămată „a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”:
Deci, cu alte cuvinte, instanţa de fond, în raport cu obiectul cauzei şi cu excepţia ce i-a fost invocată, era datoare să stabilească data/perioada în care reclamantul a suferit prejudiciul moral pretins, pentru a putea stabili data când acesta a cunoscut/trebuia să cunoască întinderea pagubei respective.
În concluzie, recursul va fi admis, soluţia pronunţată va fi desfiinţată şi cauza va fi trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, urmând ca celelalte critici să fie avute în vedere, eventual ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de P.I. împotriva Sentinţei civile nr. 2111 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1104/2012. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 1111/2012. Contencios. Pretentii. Recurs → |
|---|
