ICCJ. Decizia nr. 1239/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1239/2012
Dosar nr. 162/57/2011
Şedinţa publică de la 7 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta O.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sibiu, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii nr. 2360/2011, obligarea pârâtei să îi recunoască calitatea de persoană refugiată în perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 şi obligarea pârâtei să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 01 februarie 2011.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că în perioada septembrie 1940 - martie 1945, împreună cu părinţii săi, a plecat în refugiu din localitatea de domiciliu, din cauza persecuţiilor etnice realizate de către trupele hortiste.
Prin Sentinţa civilă nr. 130 din 20 aprilie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi, în consecinţă, a anulat Hotărârea nr. 2360/2011 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să recunoască reclamantei calitatea de persoană refugiată în perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 şi a obligat pârâta să-i acorde reclamantei drepturile băneşti prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 01 februarie 2011.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că rezultă atât persecuţia la care a fost supusă reclamanta, cât şi perioada exercitării acesteia, astfel că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale.
Susţinerile pârâtei în sensul că localitatea din care s-a refugiat reclamanta (Câmpia Turzii), cât şi localitatea în care aceasta s-a refugiat (Mihai Viteazul), nu s-au regăsit printre localităţile ocupate în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, sunt lipsite de relevanţă juridică în condiţiile în care la alin. (2) al art. 1 din ordonanţa mai sus amintită se prevede că de drepturile reglementate de aceasta beneficiază, la cerere, şi persoanele care aveau domiciliul pe teritoriul Statului Român sau pe teritoriile româneşti vremelnic ocupate de către alte state, indiferent dacă localitatea în care au fost refugiate, expulzate sau strămutate se afla sub administraţie românească ori sub administraţia acelor state.
Aşa cum s-a subliniat şi de către pârâtă, prin întâmpinare, esenţial pentru recunoaşterea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999 este natura etnică a persecuţiei care a determinat refugiul reclamantei şi al familiei sale şi nu faptul că localitatea din care aceştia s-au refugiat cât şi cea în care s-au refugiat nu se regăsesc printre localităţile ocupate în urma Dictatului de la Viena, aceste localităţi fiind însă situate în apropierea liniei de demarcaţie a teritoriului cedat.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sibiu a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că pârâta nu a contestat refugiul intimatei din localitatea Câmpia Turzii, în localitatea Mihai Viteazul, dovedit cu declaraţiile martorilor, şi nici faptul că ar fi suferit o persecuţie, ci doar faptul că refugiul ar fi fost determinat de considerente/motive etnice, aspect deosebit de important, aceasta fiind, de fapt, esenţa actului normativ şi, în consecinţă, eventuala persecuţie suferită nu poate fi încadrată în sfera Legii nr. 189/2000.
O condiţie esenţială pentru recunoaşterea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, este cea care vizează natura etnică a persecuţiei. Prin urmare, în temeiul acestui act normativ, nu pot fi acordate drepturi, în cazul în care persecuţia are la bază orice alte motive, în afara celor etnice impuse de lege.
Din actele depuse, nu rezultă, cu certitudine şi fără putinţă de tăgadă, că refugiul ar fi fost consecinţa unor persecuţii de natură etnică exercitate asupra contestatoarei. Acesta s-a refugiat dintr-o localitate care aparţinea României (iar nu dintr-o localitate care se regăsea pe teritoriul cedat Ungariei), într-o altă localitate aflată tot pe teritoriul României. Chiar dacă legislaţia dă posibilitatea probării persecuţiei din motive etnice prin declaraţii ale martorilor, rolul acestora este de a dovedi aspecte de fapt care să permită comisiei să concluzioneze că acele evenimente concrete pot fi încadrate sau nu în sfera persecuţiilor de natura etnică, simpla menţiune că refugiul s-a produs „din cauza persecuţiilor pe motive etnice" fiind insuficientă, prin generalitatea ei.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una din situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Intimata-reclamantă şi-a dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri şi a celei cu martori.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puţin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamanta.
Or, în cauză au fost depuse Hotărârile nr. 27068/2010 şi 26673/2010 din care rezultă că martorii s-au aflat în aceeaşi situaţie cu reclamanta.
Aşadar, înscrisurile şi declaraţiile martorilor pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, respectă cerinţele prevăzute de lege.
Situaţia creată pentru reclamantă şi familie, s-a datorat persecuţiilor etnice, exercitate după Dictatul de la Viena.
Cum în cauză s-a făcut dovada şi este de necontestat faptul că reclamanta s-a născut în perioada de refugiu a părinţilor săi, în mod corect instanţa de fond a reţinut că aceasta a suportat consecinţele morale şi materiale ale refugiului şi este îndreptăţită să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Sibiu, împotriva Sentinţei civile nr. 130 din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1237/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1240/2012. Contencios → |
|---|
