ICCJ. Decizia nr. 1240/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1240/2012
Dosar nr. 976/39/2011/a1
Şedinţa publică de la 7 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 19 octombrie 2011 Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul B.N.I., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor şi Autoritatea Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti şi a suspendat executarea Ordinului nr. 7099/2011 emis de vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că ordinul atacat a cărui suspendare se solicită, a fost emis ca o consecinţă a Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2406/2011 privind aprobarea structurilor organizatorice ale aparatului central al Autorităţii Naţionale a Vămilor, direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale, direcţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru accize şi operaţiuni vamale şi a Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2407/2011 privind aprobarea statului de funcţii al Autorităţii Naţionale a Vămilor - aparat central şi structuri subordonate.
Potrivit art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 110/2009, forma la zi, „în exercitarea atribuţiilor sale, vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care conduce Autoritatea Naţională a Vămilor emite, în condiţiile legii, ordine cu caracter individual sau normativ (…)”, iar, potrivit alin. (4) „ordinele cu caracter normativ se publică în M. Of., Partea I.
De asemenea, potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000 „în vedere intrării lor în vigoare, legile (…), ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administrative publice centrale de specialitate se publică în M. Of., Partea I”.
În cauză, Ordinele nr. 2406 şi nr. 2407/2011, sunt acte administrative ce au caracter normativ şi nu au fost publicate în M. Of. al României.
Este dată şi de condiţia pagubei iminente întrucât reclamanta este lipsită de drepturile salariale, situaţie de fapt agravată şi de situaţia economică traversată de întreaga societate.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat, intimatul-reclamant deşi a solicitat suspendarea efectelor ordinului emis de Vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care conduce Autoritatea Naţionala a Vămilor, nu a făcut dovada că această primă condiţie, prevăzută de lege, este îndeplinită.
Până la anularea de către o instanţa judecătorească, ordinul a cărei suspendare se solicită se bucură de prezumţia de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile expres reglementate.
În ceea ce priveşte aspectele de vădita nelegalitate a actului administrativ recurenta arată că în mod eronat instanţa de fond a reţinut ca Ordinele nr. 2406/2011 şi nr. 2407/2011 emise de Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu au fost publicate în M. Of. al României Partea I, deci nu au intrat în vigoare, motiv pentru care nu puteau produce în mod legal efecte juridice.
Ordinele nr. 2406/2011 şi nr. 2407/2011 emise de Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu reprezintă acte cu caracter normativ, neavând o aplicabilitate generală, ci se adresează unui număr restrâns, bine definit şi determinat de subiecţi care au luat cunoştinţă de dispoziţiile acestora.
Astfel, art. 100 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a prevăzut pentru ipoteza reorganizării ca, în cazul în care există mai mulţi funcţionari publici care optează pentru aceeaşi funcţie publică, se organizează examen de către autoritatea publică.
Art. 99 alin. (5) din acelaşi act normativ a dispus că în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c) şi e) în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice există funcţii publice vacante corespunzătoare, acesta are obligaţia de a le pune la dispoziţia funcţionarilor publici.
La art. 100 alin. (3) (singurul text de lege care face referire la ipoteza reorganizării instituţiei publice) se prevăd în mod expres următoarele " În cazul în care există mai mulţi funcţionari publici, se organizează examen de către autoritatea sau instituţia publică."
Pentru a se putea dispune măsura suspendării actului administrativ nu este suficientă simpla afirmaţie a persoanei presupus vătămate în sensul că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în lipsa mijloacelor de probă din care să rezulte temeinicia susţinerilor cu privire la existenţa unui caz bine justificat şi la prevenirea producerii unei pagube iminente.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a precizat că prin Sentinţa nr. 405 din 25 noiembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 976/39/2011 Curtea de Apel Suceava a soluţionat cauza pe fond în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a dispus anularea Ordinului nr. 7099/2011 emis de pârâta-recurentă, astfel că recursul declarat de pârâtă împotriva Încheierii de şedinţă din 19 octombrie 2011, pronunţată în acelaşi dosar a rămas fără obiect.
Intimata-reclamantă consideră că pe fond, recursul este neîntemeiat, deoarece potrivit art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării dispusă în condiţiile art. 14 se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din punctul de vedere al îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform dispoziţiei legale amintite mai sus, în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).
Ca atare, putem aprecia că, prin textul legal aflat în discuţie, s-a dat eficienţă instituţiei suspendării actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a introdus o nouă ipoteză normativă.
Această regulă se impunea, întrucât persoana vătămată prin punerea în executare a actului administrativ considerat nelegal nu mai avea nicio posibilitate legală de a menţine măsura suspendării şi după momentul pronunţării soluţiei instanţei de fond, când înceta suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege.
Din actele dosarului, rezultă faptul că, prin Sentinţa nr. 405 din 25 noiembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 976/39/2011, Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei şi a anulat Ordinul nr. 7099/2011 emis de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Aşadar, prin aplicarea art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată, măsura suspendării Ordinului nr. 7029/2011, dispusă de prima instanţă, se prelungeşte ope legis până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ unilateral cu caracter normativ.
În plus, se impun a fi amintite şi prevederile art. 14 alin. (4) şi (7) din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, conform art. 14 alin. (4) din lege, hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar recursul nu este suspensiv de executare.
Prin urmare, este aplicabil principiul executării hotărârii judecătoreşti în acest domeniu încă de la momentul pronunţării sale.
Pe de altă parte, art. 14 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ întăreşte ideea menţionată anterior, întrucât dispune că suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării.
În această ordine de idei, prezintă relevanţă faptul că în materia contenciosului administrativ se aplică unele reguli procedurale specifice, printre care şi cea privind executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cererile de suspendare.
De altfel, dreptul la executarea actelor jurisdicţionale a devenit în dreptul european cea de-a treia garanţie a procesului echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt nefondate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva Încheierii din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1239/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1242/2012. Contencios. Alte cereri. Fond → |
|---|
