ICCJ. Decizia nr. 1359/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 1212 din 18 februarie 2011, Curtea de Apel București - secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamanta M.M.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa procedurii prealabile că acțiunea de față, prin care se urmărește revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului, este îndreptată împotriva Ordinului nr. 6669 din 20 iulie 2010, emis de vicepreședintele A.N.A.F., in calitate de conducător al Autorității Naționale a Vămilor, în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar.
Art. 34 din Legea nr. 330/2009 prevede urmarea unei proceduri administrative prealabile în cazurile privitoare la cuantumul salariilor funcționarilor publici.
Curtea a constatat că în cauza de față măsura diminuării temporare a salariului a fost luată prin act administrativ, respectiv ordinul conducătorului instituției publice, care nu a fost comunicat angajatului-funcționar public, așa cum prevăd dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 330/2009. în această conjunctură, nu se impunea urmarea unei proceduri prealabile.
Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform căruia "cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%".
Stabilirea neconcordanței între dispozițiile unei legi și Constituția țării intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale.
Singura cale pentru constatarea neconstituționalității măsurii de reducere a salariilor, dispusă prin lege, ar fi invocarea excepției de neconstituționalitate, a cărei soluționare intră în atribuțiile Curții Constituționale, iar nu a instanțelor de drept comun.
Prin urmare, s-a apreciat că, critica sumară din cererea introductivă privind încălcarea unor norme constituționale se dovedește nefondată pentru că, pe de o parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art. 1 - 8 și art. 10 - 17 din Lege sunt constituționale, iar pe de altă parte, partea reclamantă nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 118/2010.
Prin Decizia nr. 872/2010 anterior citată, Curtea Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art. 41 din Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin Legea nr. 118/2010 se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: măsura este prevăzută prin lege, se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare și este determinată de imperativul apărării securității naționale - prin prisma aspectelor economice, financiare și sociale care ar putea afecta însăși ființa statului, datorită amplorii și gravitații situației de criză economică, măsura nu aduce atingere substanței dreptului, având, de altfel, caracter temporar și se aplică nediscriminatoriu.
în concluzie, Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit si păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție
împotriva sentinței nr. 1212 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta M.M.L., criticând-o pentru nelegalitate.
La termenul de judecată din 13 martie 2012, în temeiul art. 137 C. proc. civ., înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la excepția tardivității recursului, invocată din oficiu, excepție care face de prisos expunerea și analiza motivelor de recurs.
înalta Curte constată că este întemeiată excepția tardivității recursului pentru considerentele arătate în continuare.
Conform dovezii de primire și procesului-verbal de predare aflat la fila 25 a dosarului de fond, hotărârea recurată a fost comunicată reclamantei M.M.L. la data de 31 martie 2011, iar recursul a fost declarat la data de 01 iunie 2011.
Conform art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
în raport cu data comunicării sentinței potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu dispozițiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs s-a împlinit la data de 18 aprilie 2011.
Or, reclamanta a înregistrat recursul la data de 01 iunie 2011 peste termenul legal de 15 zile de la comunicare.
Conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
Constatând că recursul nu a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și că recurentul nu a pretins și nu a dovedit că a fost împiedicat în exercitarea în termen a căii de atac, printr-o împrejurare mai presus de voința sa, înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor legale sancționatorii mai sus invocate și a decis în sensul respingerii recursului ca tardiv formulat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1338/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1541/2012. Contencios → |
|---|
