ICCJ. Decizia nr. 1362/2012. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1362/2012
Dosar nr. 9824/1/2011
Şedinţa publică de la 13 martie 2012
Asupra contestației în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată la 3 decembrie 2010, reclamantul F.A.G. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 24 – 25 din Legea nr. 554/2004, să fie obligat pârâtul M.A.D.R. la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri de întârziere pentru refuzul de a executa sentinţa civilă nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă prin decizia nr. 4078 din 5 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul nu a respectat termenul legal de 30 de zile pentru executarea sentinţei civile nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, prin care a fost anulat Ordinul nr. 448/2009 emis de pârât pentru eliberarea sa din funcţia de conducere de director executiv al D.A.D.R.J. Arad, cu obligarea pârâtului la reintegrarea în funcţia publică deţinută anterior emiterii ordinului anulat.
Reclamantul a învederat că nerespectarea culpabilă a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată de instanţa de contencios administrativ reprezintă un fapt ilicit, care atrage răspunderea civilă delictuală a ministerului pârât pentru imposibilitatea de a-şi valorifica efectiv dreptul recunoscut de lege. În acest sens, recurentul a arătat că obligaţia executării hotărârilor judecătoreşti irevocabile se impune în vederea satisfacerii exigenţelor prevăzute de art. 6 al C.E.D.O., întrucât dreptul de acces la o instanţă garantează şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
La termenul de judecată din 21 februarie 2011, reclamantul a precizat obiectul acţiunii, solicitând să i se aplice pârâtului M.A.D.R., în calitate de persoană obligată să îndeplinească titlul executoriu, sancţiunea amenzii de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) teza 1 din Legea nr. 554/2004, începând cu data de 5 noiembrie 2010 şi până la reintegrarea efectivă în funcţia publică de conducere.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 11 din 13 mai 2011, prin care a respins acţiunea reclamantului, constatând că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 24 – art. 25 din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a avut în vedere în acest sens starea de fapt dovedită în cauză şi din care rezultă că reclamantul a fost reintegrat în funcţia publică de conducere prin Ordinul nr. 903/2010 emis de M.A.D.R. anterior datei la care sentinţa civilă nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara a rămas irevocabilă prin decizia nr. 4078 din 5 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, s-a avut în vedere că reclamantul a încasat daunele morale în sumă de 50.000 lei, la care a fost obligat ministerul pârât prin sentinţa civilă nr. 11/ CC din 13 mai 2011, iar împrejurarea că acesta nu a beneficiat de toate drepturile decurgând din reintegrare este o consecinţă a refuzului său de a relua funcţia de director executiv al D.A.D.R. Arad.
Din acest motiv, s-a apreciat că nu se poate constata refuzul nejustificat al ministerului pârât de a executa hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi pe cale de consecinţă, că nu există temei pentru aplicarea sancţiunii amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
3. Recursul declarat de reclamant
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul admiterii acţiunii formulate în baza prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu aplicarea greşită a legii şi cu încălcarea principiului priorităţii reglementărilor internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, reglementat de art. 20 alin. (2) din Constituţie.
4. Hotărârea atacată cu contestaţie în anulare
Prin Decizia nr. 4383 din 28 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.A.G. împotriva acestei sentinţe.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că prin sentinţa civilă nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 4078 din 5 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul F.A.G., a fost anulat Ordinul nr. 448/2009 emis de M.A.D.R. şi s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia publică de conducere deţinută, cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a daunelor morale în sumă de 50.000 lei.
M.A.D.R. a emis Ordinul nr. 903/2010 privind reintegrarea reclamantului în funcţia publică de conducere de director executiv în cadrul D.A.D.R. Arad, cu un salariu de bază în sumă de 3480 lei.
Conţinutul acestui ordin a fost corect interpretat de instanţa de fond ca fiind un act de executare a obligaţiilor stabilite în sarcina ministerului intimat prin hotărârea judecătorească irevocabilă invocată de recurent.
Emiterea acestui ordin a avut drept consecinţă atât reintegrarea recurentului în funcţia publică de conducere deţinută anterior întocmirii ordinului nelegal de eliberare din funcţie, cât şi achitarea daunelor morale în sumă de 50.000 lei cu ordinul de plată nr. 5106 din 29 noiembrie 2010.
Ambele obligaţii au fost îndeplinite conform dispozitivului hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ şi în consecinţă, nu se poate constata existenţa unui refuz nejustificat de executare a hotărârii în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru aplicarea sancţiunii amenzii de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere sau pentru acordarea de despăgubiri pentru întârziere.
Susţinerea recurentului privind neconformitatea Ordinului nr. 903/2010 cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti irevocabile se dovedeşte a fi nefondată întrucât se referă la data la care operează reintegrarea în funcţia publică de conducere, plata drepturilor salariale aferente funcţiei respective şi plata impozitelor şi contribuţiilor datorate statului pentru drepturile băneşti, dar toate acestea nu au fost stabilite prin titlul executoriu şi deci în privinţa lor, nu există temei pentru a se constata refuzul intimatului de a proceda la executare.
În mod evident, Ordinul nr. 903/2010 a fost întocmit de ministerul intimat pentru reintegrarea recurentului în funcţia publică de conducere şi a avut ca efect stabilirea raportului de funcţie între părţi, astfel că în mod întemeiat au fost considerate de instanţa de fond ca lipsite de relevanţă faţă de obiectul prezentei cereri motivele expuse în adresa nr. 153693 din 4 august 2010 cu privire la caracterul executoriu al sentinţei nr. 50 din 28 ianuarie 2010 sau cele pentru care funcţionarul public a refuzat reluarea funcţiei.
Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la argumentele invocate în recurs pentru a se constata nelegalitatea Ordinului nr. 2.319 din 20 decembrie 2010 emis de M.A.D.R., cu atât mai mult cu cât acest act administrativ nu a fost avut în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii, constatându-se că nu a fost comunicat recurentului.
Nefondată se dovedeşte a fi şi susţinerea din recurs privind pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 – art. 25 din Legea nr. 554/2004 şi a dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţa de fond a stabilit corect cadrul procesual şi limitele sesizării sale în procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, a analizat conţinutul şi efectele actului administrativ de executare, constatând în mod judicios că nu a existat din partea ministerului intimat un refuz nejustificat de a îndeplini obligaţiile stabilite în sarcina sa.
Împotriva deciziei nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare F.A.G., invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare sunt reiterate în extenso argumente care ţin de fondul cauzei soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, solicitându-se reluarea judecăţii şi pronunţarea unei hotărâri în sensul urmărit de contestator.
Se menţionează, în esenţă, că instanţa de fond nu s-a pronunțat pe fondul cauzei și nici în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile imperative ale art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ceea ce reprezintă un motiv de casare asupra căruia instanța de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., nu s-a pronunțat, încălcând grav principiul legalității, fapt care conducea la casarea sentinţei civile nr. 11 din 13 mai 2011 conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Intimatul M.A.D.R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiată, arătându-se că motivele de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 nu includ și argumentele expuse de contestator. Împrejurarea că în cauză contestatorul nu este mulțumit de felul în care instanța de recurs s-a pronunțat nu poate constitui temei pentru admiterea contestației.
5. Soluţia Înaltei Curţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, asupra contestaţiei în anulare
Potrivit temeiului de drept invocat de contestator, art. 318 teza a II-a C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie (…) când instanţa, respingând recursul (…) a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.
Contestatorul susține că instanţa de recurs nu a cercetat mai multe argumente în sprijinirea motivului de casare, însă nu a precizat în ce constă omisiunea din greşeală a instanţei de recurs să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., teza a II-a.
Astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatorul-recurent a invocat ca temei legal al recursului prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., fără a-şi sistematiza criticile în raport de motivele de recurs formulate.
Se impune a se face diferenţa între motivele de casare şi argumentele arătate în sprijinirea acestor motive.
Omisiunea vizează motivul şi nu argumentele de fapt şi de drept indicate de parte, care sunt subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.
Instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent pentru dezvoltarea unui motiv de recurs pentru a răspunde printr-un considerent comun, chiar dacă nu a răspuns tuturor argumentelor.
De altfel, instanţa de recurs a analizat cauza sub toate aspectele cât şi prin prisma criticilor invocate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţinerile contestatorului în sensul că instanţa de recurs nu a analizat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi reţinute ca fiind fondate. Acest motiv de recurs nu a fost indicat iar argumentele din cererea de recurs nu au vizat acest motiv în sensul dispoziţiilor legale.
Toate argumentele invocate de contestator şi în contestaţia în anulare, despre care se susţine că puteau fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează, de fapt, aspecte ce ţin de fondul cauzei ce a fost analizat atât de instanţa de fond cât şi cea de control judiciar.
Cum contestatorul şi în contestaţia în anulare se referă tot la argumente în sprijinirea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu a motivului de casare sau de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., despre care se susţine că nu a fost cercetat de instanţa de recurs, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., pentru a fi admisă contestaţia formulată.
Susţinerile din motivarea contestaţiei în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanţa ce a soluţionat recursul, prin acestea urmărindu-se în realitate, o rejudecare a recursului.
Prin urmare este nefondată contestaţia în anulare formulată.
De altfel, această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionată definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea permanent subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
În concluzie, avându-se în vedere considerentele expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., astfel că urmează a fi respinsă contestaţia în anulare, ca nefondată .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII:
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de F.A.G. împotriva Deciziei nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1336/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1373/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
