ICCJ. Decizia nr. 1376/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1376/2012
Dosar nr. 1166/46/2011
Şedinţa publică de la 15 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul B.I.C. a formulat cerere de suspendare a Ordinului nr. 7310/2011 emis de A.N.A.F. – A.N.V.
În motivarea cererii,, reclamantul a arătat că, la data de 11 august 2011 i s-a comunicat ordinul menţionat mai sus, prin care s-a dispus, în baza art. 97 lit. c) şi art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3) şi alin. (5) din Legea nr. 188/1999, încetarea raporturilor de serviciu prin eliberarea sa din funcţia publică de execuţie, de inspector vamal grad profesional, asistent gradaţia 3, clasa de salarizare 41, din cadrul D.J.A.O.V. Argeş – C.S.S.
Se mai arată că, la data susţinerii examenului, prin renunţarea contracandidatului său la opţiunea făcută, erau aplicabile dispoziţiile art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, motiv pentru care instituţia avea obligaţia punerii la dispoziţia sa a acestei funcţii publice vacante, fără examen, doar prin constatarea opţiunii sale pentru ocuparea acestei funcţii şi numirea în această funcţie.
Reclamantul mai invocă drept argument în susţinerea nelegalităţii ordinului atacat faptul că în cuprinsul acestuia nu se menţionează durata preavizului, aşa cum prevede art. 76 lit. b) C. muncii.
Se susţine că aceste împrejurări din care rezultă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ constituie un caz bine justificat de admitere a cererii de suspendare, potrivit art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.
La data de 28 octombrie 2011, reclamantul a formulat, în condiţiile art. 132 C. proc. civ., completare la cererea de suspendare a actului administrativ, solicitând şi suspendarea Ordinului nr. 8932/2011.
În motivarea completării de acţiune, reclamantul a arătat că, la data de 21 octombrie 2011 i-a fost comunicat şi Ordinul nr. 8932/2011 emis de A.N.A.F. – A.N.V. prin care s-a dispus modificarea art. 1 al Ordinului nr. 7310/2011, în sensul că în baza art. 97 lit. c) şi art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3) şi alin. (5) din Legea nr. 188/1999, încetarea raportului de serviciu prin eliberarea din funcţia publică teritorială de execuţie de inspector vamal grad profesional asistent gradaţia 3, clasa de salarizare 41 din cadrul D.J.A.O.V. – Compartiment Supraveghere Specială începe cu data de 20 octombrie 2011. A mai arătat că şi împotriva acestui ordin a formulat plângere prealabilă, considerând a fi fost emis cu încălcarea legii.
Reclamantul consideră că şi acest ordin este nelegal pentru motivele invocate în cererea iniţială de suspendare şi, de asemenea, pentru faptul că acesta dispune modificarea Ordinului nr. 7310/2011, după ce a fost introdusă acţiunea în anularea acestuia din urmă cu intenţia de a acoperi motivul de nelegalitate privind dispunerea eliberării sale din funcţie în timpul cât se afla în concediu medical.
Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 465/ F-CONT din 30 noiembrie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamant şi a dispus suspendarea Ordinului nr. 7310/2011 şi Ordinului nr. 8932/2011 emise de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut ca fiind cumulativ întrunite condiţiile cazului bine justificat şi pagubei iminente prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, reclamantul a atacat cele două Ordine cu acţiune în anulare, iar simpla aparenţă de drept sugerează o neregularitate procedurală a acestora, fără o analiză a fondului, constând în încălcarea art. 60 lit. a) C. muncii, astfel încât Curtea reţine existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte producerea unei pagube iminente, Curtea reţine că, într-adevăr, executarea unei obligaţii bugetare, stabilite printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă iminentă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004. Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Paguba iminentă nu este echivalentă cu orice diminuare a patrimoniului, ci trebuie să existe o îndoială că o astfel de diminuare ar avea un caracter ilicit şi ar produce consecinţe care cu greu ar putea fi înlăturate.
În cauză, însă, cele două ordine a căror suspendare se solicită, vizează încetarea raporturilor de serviciu ale unui funcţionar public, printre ale căror efecte se numără şi lipsirea de alte mijloace de subzistenţă, cu excepţia posibilităţii obţinerii ajutorului de şomaj.
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, a declarat recurs A.N.V. prin D.R.A.O.V. Craiova, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041 şi 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că cele reţinute de către instanţa de fond nu constituie argumente care să conducă în mod logic la soluţia din dispozitivul sentinţei recurate, privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Astfel, la data emiterii Ordinului nr. 7310/2011 A.N.V. nu avea cunoştinţă despre existenţa unei incapacităţii temporare de muncă a numitului B.I.C.
Neregularitatea procedurală a celor două ordine, constând în încălcarea art. 60 lit. a) C. muncii, nu poate fi întemeiată, susţine recurenta, întrucât autoritatea vamală a avut în vedere această incapacitate de muncă, revenind aspra Ordinului nr. 7310/2011, prin revocarea acestuia şi emiterea noului ordin, ordin care a stat la baza încetării raporturilor de serviciu ale reclamatului.
Cât priveşte existenţa producerii unei pagube iminente, s-a susţinut că argumentele instanţei cu privire la pierderea salariului nu sunt suficiente şi concludente pentru a considera că sunt întrunite cerinţele suspendării executării, deoarece lipsirea de salariu pe o anumită perioadă nu conduce la lipsirea absolută de mijloace de subzistenţă.
Recursul este întemeiat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Aşa cum s-a arătat în expunerea rezumativă făcută la pct. 1 al acestor considerente, instanţa de fond, între altele, a admis acţiunea reclamantului în ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 7310/2011, precum şi a Ordinului nr. 8932/2011 dispunând suspendarea acestor acte administrative în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Prin Ordinul nr. 7310/2011 s-a dispus, începând cu data de 8 august 2011, încetarea raportului de serviciu prin eliberarea din funcţie a reclamantului, în condiţiile art. 97 lit. c) şi art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3) şi alin. (5) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a reorganizării A.N.V. şi aprobării structurilor organizatorice şi statului de funcţii ale aparatului central şi a direcţiilor regionale, judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi a rezultatelor la examenul de testare profesională desfăşurat la 18 - 29 iulie 2011.
Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că orice act administrativ emis pentru organizarea executării legii sau pentru aplicarea în concret a legii, se bucură de o puternică prezumţie de legalitate, fiind executoriu din oficiu, în favoarea sa operând şi prezumţiile de veridicitate şi autenticitate.
Pe de altă parte, din dispoziţiile Legii nr. 554/2004 mai rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională care poate surveni atunci când acest lucru este prevăzut în mod expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate - art. 14 şi 15 din aceeaşi lege).
Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care constituie temeiul cererii adresate instanţei de fond „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente, ireparabile sau dificil de reparat.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Deci, cu alte cuvinte, condiţia cazului bine justificat presupune existenţa unor împrejurări evidente, care să poată fi constatate de instanţă în cadrul unei cercetări sumare a actului administrativ contestat, fără a fi permisă verificarea însăşi a motivelor de nelegalitate invocate de contestator în cadrul contestaţiei sau acţiunii în anulare.
Astfel, în jurisprudenţa sa, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis că pot constitui astfel de împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ: necompetenţa autorităţii administrative de a emite actul administrativ, lipsa temeiului legal, declararea ca neconstituţională a ordonanţei guvernului în baza căreia a fost emis actul administrativ, modificarea parţială a actului administrativ de către autoritatea emitentă, anularea parţială a actului administrativ de către autoritatea ierarhic superioară, etc.
Or, în cauză, pentru a argumenta existenţa unui caz bine justificat, Curtea de apel a apreciat că „încetarea raporturilor de serviciu prin eliberarea din funcţie a contestatorului, creează o serioasă îndoială în privinţa măsurilor dispuse, întrucât nu s-a acordat un preaviz în conformitate cu dispoziţiile legale şi nici nu se poate susţine că au fost respectate dispoziţiile art. 99 pct. 6 din Legea nr. 188/1999”, ceea ce este inexact.
Astfel, aşa cum a reţinut, de altfel şi instanţa de fond, intimatul-reclamant a primit Preavizul nr. 38853 din 5 iulie 2011 prin care îi era adusă la cunoştinţă posibilitatea ca, la data de 8 august 2011, să fie eliberat din funcţia pe care o deţinea la acea dată.
Mai mult, chiar şi în preambulul şi motivarea Ordinului nr. 7310/2011, este enumerat expres acest preaviz, dispunându-se încetarea raportului de serviciu începând cu data de 8 august 2011, indicată în preavizul respectiv.
În ceea ce priveşte existenţa celei de-a doua condiţii, a iminenţei de producere a unei pagube ireparabile sau greu de reparat ulterior, Înalta Curte reţine că această condiţie nu rezultă pur şi simplu din executarea oricărui act administrativ şi în orice condiţii.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 paguba iminentă reprezintă „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”.
Deci, fiind vorba de un prejudiciu, chiar dacă acesta trebuie să fie doar previzibil şi să se producă în viitor, cu consecinţe ireparabile sau greu de reparat, este necesar ca existenţa (iminenţa producerii) să fie probată, or, în cauză, instanţa de fond a reţinut îndeplinirea acestei condiţii, pe care a dedus-o din faptul eliberării din funcţie.
Oricum existenţa unui prejudiciu (existenţa unei iminenţe de producere a unui prejudiciu) presupune producerea unei pagube ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale, astfel că punerea în executare a unui act administrativ nu poate constitui temei pentru invocarea iminenţei unui prejudiciu, din moment ce actul administrativ respectiv se bucură, încă, de o puternică prezumţie de legalitate.
Aceasta este şi raţiunea pentru care, potrivit filozofiei art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cele două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, trebuie îndeplinite cumulativ.
În concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod greşit îndeplinirea condiţiilor cerute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică, urmând ca recursurile să fie admise.
Astfel fiind, având în vedere considerentele de mai sus, recursul va fi admis, soluţia instanţei de fond va fi desfiinţată, iar cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 7310/2011 din 2 august 2011 şi Ordinului nr. 8932/2011 va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A.N.V. prin D.R.A.O.V. Craiova împotriva sentinţei civile nr. 465/ F-CONT din 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 1375/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1382/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
