ICCJ. Decizia nr. 1479/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1479/2012
Dosar nr. 7364/2/2010
Şedinţa publică de la 20 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1.580 din 1 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâta P.L.M., judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să-i comunice, în scris, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, motivele care au determinat încălcarea dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., prin nemotivarea hotărârii judecătoreşti din data de 15 iunie 2010, aşa cum a solicitat prin petiţia din data de 27 iulie 2010, la care nu s-a răspuns în termenul de 30 de zile, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 100 de RON/zi de întârziere cu titlu de penalităţi şi la plata de daune morale în cuantum de 50 RON.
S-a reţinut de către instanţă că reclamantul a solicitat prin petiţia din data de 27 iulie 2010 ca pârâta să-i comunice, în scris, motivele care au determinat încălcarea dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa de fond a apreciat că pârâta, în calitate de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu are obligaţia legală de a comunica reclamantului motivele care au condus la nemotivarea hotărârii judecătoreşti din data de 15 iunie 2010, determinând, în opinia reclamantului, încălcarea dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine un refuz de soluţionare a unei petiţii, în contextul în care, potrivit ROIJ, nu se poate solicita unui judecător care a luat parte la judecarea unei cauze să arate părţii motivele pentru care nu a redactat o hotărâre judecătorească şi nu există obligaţia legală a acestuia din urmă să răspundă la petiţii.
Pe de altă parte, instanţa a apreciat că, în ipoteza în care reclamantul a dorit să formuleze o cerere de urgentare a redactării unei hotărâri judecătoreşti, aceasta nu este o petiţie în sensul art. 2 din O.G. nr. 27/2002, iar nesoluţionarea în termenul de 30 de zile a unei asemenea cereri nu reprezintă un act administrativ asimilat, nesituându-se în sfera unor raporturi juridice de drept administrativ, întrucât redactarea unei hotărâri judecătoreşti şi comunicarea acesteia uneia din părţi, la cerere, nu este un act emis în regim de putere publică, ci rămâne în sfera actelor de procedură judiciară.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că, întrucât dispoziţiile C. proc. civ. nu prevăd obligaţia instanţei de a comunica, în scris, motivele care au determinat redactarea hotărârii cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., acţiunea reclamantului este neîntemeiată, fiind respinsă ca atare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanţa a dezlegat cauza pe o excepţie de procedură, neîntemeiată, fără să o pună în discuţia părţilor, ceea ce este, în opinia recurentului, incompatibil cu statutul de magistrat, inechitabil în raport cu dispoziţiile Cap. IV din Codul deontologic al magistraţilor.
Arată recurentul că, procedând astfel, instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al părţilor, principiu ce garantează o judecată imparţială, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nulă, în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., text de lege care instituie sancţiunea nulităţii actelor procesuale îndeplinite cu neobservarea formelor legale prin care s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Prin cererea formulată în prezenta cauză, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtei L.M.P., judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, să arate, în scris, motivele pentru care a încălcat dispoziţiile alin. (1) al art. 264 C. proc. civ., aşa cum a solicitat prin petiţia din 27 iulie 2010, rămasă fără răspuns, precum şi obligarea acesteia la daune morale în cuantum de 50 RON, iar, în cazul în care nu va răspunde la petiţie nici în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii judecătoreşti definitive, pârâta să fie obligată să îi plătească 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
Dispoziţiile art. 2 lit. o) din legea sus-menţionată definesc dreptul vătămat ca fiind "orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;".
În raport cu aceste dispoziţii şi cu solicitarea reclamantului, Înalta Curte constată că acesta nu a fost vătămat într-un drept, având în vedere că nu există o prevedere legală care să impună magistraţilor să dea explicaţii justiţiabililor cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate.
Instanţa constată, de asemenea, că reclamantul nu a fost vătămat nici într-un interes legitim, astfel cum este definit de art. 2 lit. p) şi r) din Legea nr. 554/2004.
De altfel, cererea reclamantului nu poate face obiectul unei acţiuni judiciare, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Este adevărat că art. 264 alin. (1) C. proc. civ., invocat de către recurent, instituie un termen pe care judecătorul îl are la dispoziţie pentru motivarea hotărârilor, dar, în cazul în care acest termen se depăşeşte, judecătorului nu îi incubă obligaţia de a se justifica la cererea justiţiabililor, în condiţiile în care nu există o astfel de reglementare.
De altfel, redactarea şi comunicarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă operaţiuni specifice puterii judecătoreşti, iar eventuala depăşire a termenului în care se motivează o hotărâre judecătorească nu poate forma obiect al corespondenţei dintre justiţiabil şi judecător, atribuţiile judecătorului fiind clar stabilite în lege.
Cât priveşte critica recurentului, în sensul că pricina a fost soluţionată pe o excepţie de procedură, fără să fie pusă în dezbaterea fondului şi, drept urmare, hotărârea atacată este nulă, instanţa de control judiciar constată că nu sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că cererea recurentului-reclamant a fost soluţionată pe fond şi nu pe excepţie, prin urmare critica nu este fondată şi o înlătură.
În speţă, Înalta Curte constată că nu se poate reţine un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, aflată la adăpost de orice critică şi sub acest aspect.
Înalta Curte apreciază că susţinerile potrivit cărora instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare sunt neîntemeiate şi nu corespund realităţii.
Astfel, principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, dar pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părţile să fie informate exact despre existenţa procesului, conţinutul pretenţiilor şi argumentelor părţii adverse, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţă.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că dreptul la apărare al recurentului-reclamant nu a fost încălcat, având în vedere că acesta a solicitat la data de 17 decembrie 2010 judecarea în lipsă, astfel cum a solicitat şi în faţa instanţei de recurs, iar instanţa de fond a procedat la judecarea cauzei pe fond cu îndeplinirea procedurii de citare a părţilor, conform dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ., cât şi a prevederilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt nefondate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1.580 din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1465/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1934/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
