ICCJ. Decizia nr. 1421/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1421/2012
Dosar nr. 12089/2/2009
Şedinţa publică de la 16 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC D. SA a chemat în judecată Administraţia Finanţelor Publice Sector 2, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. 234 din 9 iunie 2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 714273 din 9 iunie 2009 prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare, majorări şi penalităţi de întârziere de 11.155.545 RON.
În motivarea cererii s-a arătat că împotriva celor două acte a formulat contestaţie la 17 iulie 2009 dar, pentru că s-a depăşit termenul de soluţionare, s-a adresat instanţei.
Administraţia Finanţelor Publice Sector 2 a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă deoarece nu a fost soluţionată contestaţia, iar pe fond, respingerea acţiunii.
S-a depus la dosar Decizia nr. 185 din 24 iunie 2010 emisă de A.N.A.F. prin care a fost respinsă ca nemotivată contestaţia pentru suma de 2.218.672 RON reprezentând taxe asupra activităţilor dăunătoare sănătăţii - TVA, impozit pe profit, majorări şi penalităţi de întârziere aferente, ca neîntemeiată pentru suma totală de 773.470 RON reprezentând TVA şi majorări de întârziere, desfiinţarea deciziei de impunere pentru suma de 8.163.402 RON reprezentând impozit pe veniturile din salarii, contribuţii, majorări şi penalităţi de întârziere şi s-a dispus refacerea inspecţiei fiscale, a fost constatată necompetenţa organului de soluţionare a contestaţiilor privind rezolvarea cererii de suspendare.
A fost introdusă în cauză Agenţia Naţională pentru Administrare Fiscală care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu referire la prematuritatea introducerii cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei de interes pentru suma de 8.163.402 RON pentru care a fost desfiinţată decizia de impunere.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 4.601 din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia prematurităţii, dar şi acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
În motivarea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii instanţa de fond a arătat că potrivit art. 205 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia reclamantei vizează nu doar titlu de creanţă fiscală, respectiv decizia de impunere, ci şi alte acte administrativ fiscale, iar în privinţa condiţiilor de formă s-a reţinut că reclamanta a făcut dovada înregistrării la autoritatea fiscală a contestaţiei administrative şi chiar a fost emisă Decizia nr. 185 din 24 iunie 2010.
Referitor la excepţia lipsei de interes, s-a considerat că se impune a fi respinsă deoarece prin decizia de soluţionare a contestaţiei nu s-au desfiinţat obligaţiile fiscale stabilite în sarcina reclamantei, ci s-a dispus reluarea inspecţiei fiscale pentru aceeaşi perioadă.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, art. 29 alin. (D) lit. a) din Legea nr. 345/2002 privind TVA şi Legea nr. 467/2002 privind finanţarea ocrotirii sănătăţii.
Cu privire la prescripţie s-a arătat că inspecţia fiscală a început la 1 noiembrie 2007 şi organele fiscale puteau să verifice obligaţiile bugetare pentru care termenul de depunere a declaraţiilor era ulterior datei de 1 noiembrie 2002 şi nu s-a făcut dovada existenţei unor cauze de întrerupere, suspendare a termenului de prescripţie.
Pentru perioada iulie 2005 - decembrie 2006 s-a constatat că pentru veniturile de transferul jucătorilor, societatea nu a calculat şi înregistrat în contabilitate TVA colectată deşi acest tip de transfer este considerat prestare de servicii.
În ceea ce priveşte natura veniturilor obţinute de sportivii profesionişti în baza convenţiilor civile încheiate cu clubul sportiv, s-a reţinut că în perioada iulie 2005 - iunie 2007 au fost încheiate convenţii civile şi veniturile realizate ca urmare a convenţiilor se încadrează în categoria veniturilor din activităţi independente, conform art. 52 alin. (1) C. fisc.
Prin decizia de soluţionare a contestaţiilor s-a reţinut că în mod greşit organele de inspecţie fiscală au obligat clubul sportiv la plata contribuţiei CAS motivat de faptul că sportivii profesionişti care obţin venituri pe baza convenţiei civile nu pot fi apreciate ca venituri salariale, iar între aceştia şi club nu sunt raporturi de natură angajat-angajator, ca urmare a încheierii convenţiilor civile şi, de aceea, decizia de impunere a fost desfiinţată în mod corect pentru suma de 8.163.402 RON.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC D. SA Bucureşti.
În motivele de recurs se arată că hotărârea instanţei de fond de respingere a cererii ca neîntemeiată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii şi, în parte, nemotivată.
Se arată că a fost invocată prescripţia extinctivă pentru că nu au fost respectate prevederile C. proc. fisc. privind dreptul de a stabili obligaţii fiscale, iar instanţa de fond s-a mulţumit să aprecieze incidenţa prescripţiei extinctive prin raportare la momentul declanşării controlului fiscal dar fără a lua în considerare argumentele legate de perioadele în care controlul fiscal a fost suspendat.
Recurenta a invocat şi aplicarea eronată a legislaţiei privind impozitarea drepturilor băneşti acordate jucătorilor de fotbal obţinute în baza unor convenţii civile care nu pot fi calificate ca fiind de natură salarială şi în mod greşit au fost calificate aceste convenţii ca fiind contracte de muncă.
Greşita recalificare a convenţiilor civile în contractele de muncă a determinat şi greşita stabilire în sarcina reclamantei a impozitului pe venituri din salarii, C.A.S.S. - angajator, fond pentru accidente de muncă, fond şomaj angajator şi angajat, FASS angajator, concedii şi indemnizaţii, fond de garantare salarii, implicit sume stabilite cu titlu de impozit pe profit.
Aceste aspecte au fost reţinute şi în procedura administrativă şi a fost desfiinţată decizia de impunere pentru suma de 8.163.402 RON, iar instanţa de fond deşi reţine că în mod corect a fost desfiinţată pentru această sumă, totuşi a respins cererea ca neîntemeiată.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea cererii aşa cum a fost formulată, respectiv anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au formulat întâmpinări şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În întâmpinarea formulată de A.N.A.F., se apreciată că se impune respingerea acţiunii ca inadmisibilă deoarece numai decizia de soluţionare a contestaţiei poate fi supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, precum şi în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, dar pentru următoarele considerente:
Recurenta a solicitat instanţei de fond anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală în baza căruia i-au fost stabilite obligaţii fiscale în sumă de 11.155.545 RON pentru că deşi a formulat contestaţie potrivit art. 205 C. proc. civ., nu a fost soluţionată până în luna decembrie 2009, deşi a fost depusă la 17 iulie 2009.
Pe parcursul soluţionării cauzei a fost emisă Decizia nr. 185 din 24 iunie 2010 de către A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, dar această decizie nu a fost contestată în faţa instanţei de fond pentru că nu a existat o precizare în acest sens.
Potrivit art. 205 C. proc. civ., împotriva actelor administrative fiscale prin care sunt stabilite impozite, taxe sau contribuţii în sarcina contribuabililor, pot fi formulate contestaţii pe cale administrativă.
Această calificare legală a contestaţiei ca fiind o cale administrativă de atac a fost confirmată atât de jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 409/2004, nr. 63/2006, nr. 563/2006, dar şi de practica instanţei supreme).
Plecând de la această calificare, se poate concluziona că până la soluţionarea acestei contestaţii, care se finalizează cu emiterea unei decizii sau dispoziţii, nu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ actele administrativ-fiscale contestate la organele fiscale.
Este adevărat că dispoziţiile art. 70 C. proc. fisc. - forma în vigoare la data introducerii contestaţiei, prevedeau un termen de 45 de zile de la înregistrare prin care cererile depuse de către contribuabil potrivit acestui act normativ să fie soluţionate de către organul fiscal, dar acest termen este de recomandare iar legea nu prevede sancţiuni pentru nerespectarea acestui termen.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004 întrucât C. proc. fisc. instituie norme speciale faţă de prevederile generale cuprinse în Legea contenciosului administrativ.
Chiar şi în situaţia în care s-ar putea aprecia că ar fi aplicabile dispoziţiile cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. g) şi s-ar constata nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, instanţa de contencios administrativ nu ar putea analiza legalitatea actelor administrativ fiscale, ci ar putea obliga organul fiscal să soluţioneze contestaţia formulată şi abia, ulterior, dacă această soluţie este contestată, poate proceda la analiza legalităţii acestora.
Însă, în speţă, instanţa de fond nu putea să mai oblige autoritatea competentă să soluţioneze contestaţia pentru că aceasta a fost soluţionată pe parcursul desfăşurării litigiului.
Din acest punct de vedere nu este lipsit de relevanţă faptul că a fost soluţionată contestaţia administrativă, iar reclamanta-recurentă nu a solicitat şi anularea deciziei emise de organul fiscal.
Cerinţa legală care instituie procedura administrativă nu neagă dreptul reclamantei-recurente de a se adresa instanţei de contencios administrativ, dar cererea poate fi făcută, aşa cu prevăd dispoziţiile legale, la instanţa de contencios administrativ competentă.
Cum, după emiterea deciziei, C. proc. fisc. nu prevede un termen expres în care să se soluţioneze contestaţiile formulate împotriva actelor fiscale, pentru evitarea eventualelor consecinţe, datorate nesoluţionării într-un termen rezonabil al acesteia, există, însă, dispoziţii prin care se poate obţine suspendarea actelor fiscale contestate.
Pentru că şi art. 218 alin. (2) C. proc. civ. prevede că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ competentă, rezultă că nu pot fi atacate direct la instanţa de contencios administrativ, decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, iar cererea de anulare a deciziei de impunere şi raportul de inspecţie fiscală fără a se solicita şi anularea deciziei emisă în soluţionarea contestaţiei împotriva acestor acte este inadmisibilă.
Cu toate acestea, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, dar a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei.
Chiar dacă recursul este declarat de reclamantă, prin invocarea excepţiei inadmisibilităţii nu se creează reclamantei o situaţie nefavorabilă pentru că cererea a fost respinsă de instanţa de fond ca neîntemeiată, iar inadmisibilitatea este o excepţie de procedură de ordine publică ce poate fi invocată din oficiu chiar şi de instanţa de recurs, dar excepţia a fost invocată şi de intimata A.N.A.F.
De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi modificată sentinţa atacată în sensul că va fi respinsă acţiunea reclamantei ca inadmisibilă.
Pentru că soluţia instanţei de recurs a fost dată prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii nu vor mai fi analizate celelalte critici din recurs ce vizează fondul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC "D." SA Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 4.601 din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1417/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1453/2012. Contencios → |
|---|
