ICCJ. Decizia nr. 1561/2012. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1561/2012
Dosar nr. 4872/2/2010
Şedinţa publică de Ia 22 martie 2012
Prin Sentinţa nr. 1143 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca tardivă, acţiunea formulată de reclamanta S.C. „E.F.M." S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care solicita anularea Deciziilor nr. 946 din 12 noiembrie 2009 şi nr. 1010 din 26 noiembrie 2009, emise de pârât în temeiul Legii nr. 504/2002, prin care postul TV „E.F.M." a fost sancţionat cu somaţie publică şi, respectiv, a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că acţiunea reclamantei a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că soluţia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Decizia nr. 946 din 12 noiembrie 2009, prin care postul TV „E.F.M." a fost sancţionat cu somaţie publică şi care face obiectul contestaţiei în cauză, a fost emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului în temeiul art. 91 alin. (1) şi (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.
Conform acestor dispoziţii legale, „Constituie contravenţie nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a dispoziţiilor prezentei legi prevăzute la art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (2), art. 261 alin. (1), art. 31 alin. (1), (3), (4) şi (5), art. 391 şi art. 48, precum şi ale deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu"" (alin. (1)) şi „În cazurile prevăzute la alin. (1) Consiliul va emite o somaţie conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate" (alin. (2)).
De asemenea, potrivit prevederilor art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, „Actele emise în condiţiile prevăzute la alin. (1) (actele de sancţionare - n.r.) pot fi atacate direct la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare; termenul de 15 zile nu suspendă de drept efectele acestora".
Considerând că data comunicării deciziei contestate este data de 23 noiembrie 2009, data ieşirii de la Registratura recurentei-reclamante, sub nr. 431, a plângerii formulate împotriva deciziei de sancţionare (f.8 - dosar fond) şi reţinând că, potrivit prevederilor legale citate, acţiunea reclamantei este una directă, necondiţionată de procedura prealabilă, exercitarea acţiunii la data de 1 iunie 2010, la peste 6 luni de la data comunicării actului, este vădit tardivă, cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Nu poate fi primită, ca întemeiată, critica recurentei, referitoare la lipsa din cuprinsul deciziei contestate a menţiunilor privind termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, invocate de recurentă, ci cele speciale, ale Legii nr. 504/2002; pe de altă parte, însă, se constată că însăşi O.G. nr. 2/2001, prin dispoziţiile art. 17, nu prevede menţiunile privind termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea printre cele care atrag nulitatea actului sancţionator.
Nici „teoria" avansată de recurentă, potrivit căreia procedura prevăzută de Legea nr. 504/2002 cu privire la contestarea deciziilor de sancţionare emise conform acestei legi nu ar fi „imperativă", ci alternativă celei prevăzute de Legea nr. 554/2004, nu poate fi primită, întrucât când legiuitorul a considerat necesar a se aplica legea generală a prevăzut în mod expres această posibilitate, făcând trimitere la dispoziţiile acesteia, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul în discuţie, când, dimpotrivă, la art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, s-a prevăzut, explicit, o procedură specială de contestare a actelor de sancţionare.
Pentru considerentele arătate, soluţia instanţei de fond fiind temeinică şi legală, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. „E.F.M." S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 1143 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 1560/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1562/2012. Contencios → |
|---|
